Un profesor de seminar uitat

Profesorul Gheorghe Turcu mergea adeseori însoţit de un tânăr ce părea să-i fie fiu. Era, de fapt, nepotul său pe care-l crescuse de mic ca pe propriul copil. Fiind pensionar, ieşea destul de rar în oraş, mai ales în duminici şi-n sărbători la biserică, iar alteori la cumpărături şi pentru rezolvarea problemelor urgente. Avea un comportament diferit de al celorlalţi oameni, era solitar, retras, smerit.

La Biserica Adormirea din Fălticeni se aşeza într-o strană şi asculta cu mare evlavie sfintele slujbe. Se apropia de 70 de ani când preotul Gheorghe Baltag mi l-a prezentat, într-o zi, spunându-mi: „Domnul Turcu a fost profesor la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamţ“. Era perioada în care mă pregăteam pentru examenul de admitere şi domnia sa a făcut împreună cu mine o vizită la vestita şcoală teologică, întâlnindu-se, după mulţi ani, cu foştii săi colegi: arhid. Ioan Ivan şi preotul Vasile Irina, precum şi cu doi dintre foştii elevi.

Pe drumul spre Mănăstirea Neamţ şi-a adus aminte de întâmplări felurite din perioada slujirii la seminar, despre oameni ai Bisericii, despre bucuriile şi tristeţile de altădată, pe care mi le-a împărtăşit. N-am reţinut, din păcate, toate aspectele discuţiei cu profesorul. Nu era întotdeauna dornic pentru dialog. Când şi când îşi deschidea sufletul, dar se oprea la vreme. Parcă îl urmărea cineva...

„Sunt ani mulţi de când nimeni nu m-a invitat la o masă sau măcar la discuţii“

După admiterea mea la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamţ, în vacanţe, mă întâlneam la biserică cu profesorul Turcu, unde vorbeam despre viaţa din şcoala nemţeană, întâlniri care reînnodau legătura profesorului cu seminarul, întreruptă cu 25 de ani în urmă.

În aceeaşi perioadă, l-am vizitat de multe ori la locuinţa sa de pe strada Sucevei din Fălticeni. Avea o proprietate cu grădină şi pomi roditori, pe care o împărţea cu fratele său Nicolae, fost profesor de educaţie fizică.

Soţia lui, Speranţa, căreia elevii de seminar îi spuneau „Papanţa“, avea probleme grave de sănătate. Vorbea mult şi incoerent, făcea afirmaţii bizare şi, uneori, certa oamenii care treceau pe lângă casa lor. Se poate ca suferinţa ei să-şi fi avut începutul în anii de singurătate, când soţul a fost dus pe frontul de est şi a petrecut apoi, ca prizonier, în Siberii de gheaţă, şapte ani.

Întors din prizonierat, profesorul Gheorghe Turcu a fost permanent urmărit. Mi-a spus acest lucru târziu, după anul 1990, când, aflându-mă într-o vizită la părinţii mei, am prânzit împreună. La sfârşitul agapei a făcut o mărturisire tulburătoare: „Sunt ani mulţi de când nimeni nu m-a invitat acasă, la o masă sau măcar la discuţii. În viaţa mea am trecut prin mari încercări, războiul, prizonieratul, urmărirea permanentă în timpul regimului comunist, persecuţiile, lipsurile, suferinţa soţiei şi a nepotului meu şi câte altele...“. Tot atunci mi-a spus că o parte din amintirile sale le-a aşternut pe hârtie, le-a dactilografiat şi aşezat într-o carte cu un titlu pe care nu l-am înţeles: Cine ai fost tu, Nina?. La puţin timp după ce a isprăvit lucrarea, oameni ai Securităţii i-au confiscat-o. Nu o recuperase nici după 1990 şi nu cred că, până la moartea lui, cartea s-a întors la autor. Ultimii ani ai vieţii i-a petrecut într-o mare smerenie. Cu puteri slăbite şi sub povara anilor, şi-a îngrijit soţia şi nepotul David, ambii grav bolnavi. Trăiau toţi dintr-o pensie modestă pe care profesorul o primea lunar, nedrept de mică în comparaţie cu strădaniile sale, cu suferinţele, deportările şi presiunile la care a fost supus.

Dosarul de la arhiva mitropolitană din Iaşi

Aducându-mi de multe ori aminte de profesorul Gheorghe Turcu, am căutat să mai aflu câte ceva din viaţa şi activitatea sa. Datorită bunăvoinţei unor foşti elevi, între care amintesc pe părinţii profesori Mihai Vizitiu, Costache Grigoraş şi Constantin Cojocaru, părintele Dimitrie Isopescu, părintele Ioan Gherasim şi fiul său, părintele Alexandru-Gabriel Gherasim, am descoperit, după numeroase căutări, în arhiva Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, a Facultăţii de Teologie „Justinian Patriarhul“ din Bucureşti şi a Seminarului Teologic de la Mănăstirea Neamţ, câteva date însemnate.

În dosarul de la arhiva mitropolitană din Iaşi lipseau câteva file (foi), ceea ce întăreşte ipoteza că a fost prigonit din pricina situaţiei politice.

Profesorul Gheorghe Turcu, născut la 14 august 1914 la Pleşeşti - Dolhasca, jud. Suceava, în familia Zamfirei şi a lui Ioan Turcu, a urmat Facultatea de Litere şi, la vârsta maturităţii, Institutul Teologic de grad Universitar din Bucureşti, susţinând, în mod excepţional, toate examenele în anii universitari 1954-1956 şi teza de licenţă intitulată Argumentarea morală în teologia fundamentală, sub îndrumarea părintelui profesor Petru Rezuş, cu calificativul foarte bine. În comisia de examinare au fost profesori de faimă, printre care: Teodor M. Popescu, Ene Branişte, Nicolae Chiţescu şi Nicolae Nicolaescu.

Prin adresa 8694/1956 de la Administraţia Patriarhală, episcopul vicar patriarhal Antim Târgovişteanul înştiinţa, din încredinţarea patriarhului Justinian Marina, conducerea Seminarului de la Mănăstirea Neamţ că profesorul Gheorghe Turcu fusese numit, începând cu data de 1 octombrie 1956, la catedra a IV-a, odată cu Ştefan C. Alexe la catedra a V-a şi Nicodim Grosu la catedra a VII-a. Gheorghe Turcu l-a înlocuit la catedră pe ieromonahul Teodorit Ieremia, care s-a întors în mănăstirea de metanie. Ministerul Cultelor, prin decizia 23217/1956, recunoştea numirea profesorului Gheorghe Turcu, care a rămas la Seminarul de la Mănăstirea Neamţ până în 1959.

În aceeaşi perioadă, au activat la Seminarul nemţean Benedict Ghiuş, Ioan Ivan, Victor Ojog, Hrisostom Asavei, Macarie Brabete, Nicodim Sachelarie, Ghenadie Niţoiu, Justinian Dalea, Ilie Georgescu, Ioasaf Popa şi alţii. În 1959, când a plecat forţat de la catedră, în locul său a venit la seminar Mircea Păcurariu, după ce, un an mai devreme sosise şi Gherasim Cucoşel, episcopul de mai târziu.

„Legea“ uitării

Gheorghe Turcu a predat franceza şi rusa. Ca absolvent de Litere, era un bun cunoscător al limbii lui Voltaire, iar în cei şapte ani de prizonierat a deprins la fel de bine şi rusa.

Ca profesor, era exigent şi permanent preocupat de materiile lui. Ca să obţii notă de trecere trebuia să deţii un vocabular suficient de cuvinte în limba predată, să cunoşti puţină gramatică, iar la sfârşitul anului erai obligat să porţi o mică conversaţie.

De altfel, profesorul Turcu era, după cum îşi amintesc foştii discipoli, un bun creştin. La biserica seminarului, la mănăstire sau la schiturile dimprejur participa la Sfânta Liturghie cu smerenie şi evlavie. Aşa l-am cunoscut şi eu, după mulţi ani, la slujbele Bisericii Adormirea din Fălticeni. Era foarte discret şi nu trâmbiţa celor din jur săvârşirea faptelor bune, postirea, rugăciunile.

La Mănăstirea Neamţ, unde au stăreţit în acea perioadă arhimandriţii Melchisedec Dumitriu, Partenie Buşcu şi Dionisie Velea, era invitat uneori în trapeză să vorbească soborului, precum şi la Şcoala monahală unde se formau tinerii novici. Avea o bună condiţie fizică, alerga mult şi călătorea întotdeauna pe jos până la Târgu Neamţ şi înapoi.

Din pricina situaţiei politice, era distant cu elevii şi colegii săi. Vorbea puţin la ore şi niciodată nu amintea despre sine. Căuta pentru hrană mai ales produse naturale şi îndulcea bucatele doar cu miere de albine.

La 15 iunie 1959, când a încetat activitatea sa la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamţ, unii elevi s-au bucurat că au „scăpat“ de un profesor aspru, în timp ce alţii au regretat, cunoscându-i ţinuta academică, seriozitatea şi grija lui pentru formarea generaţiilor de slujitori ai Bisericii. A revenit la Fălticeni şi a lucrat ca simplu muncitor în livezile ce înconjoară ţinutul. În cele din urmă a revenit la catedră, cu puţin timp înainte de pensie. La 12 noiembrie 1996 a trecut la Domnul, împreună cu nepotul său David. Cauza decesului a fost intoxicaţie cu gaz. A fost înmormântat în cimitirul Grădini-Tâmpeşti, cu un ceremonial simplu la care a participat o mână de oameni. Tot o mână de oameni îşi mai aminteşte acum de „exigentul“ profesor de altădată de la Seminarul Teologic din Mănăstirea Neamţ. Uitarea e scrisă şi ea, din păcate, între „legile“ omeneşti...