Universul şi omul nu sunt rodul întâmplării

Într-un articol din La Croix (26 noiembrie 1999), Emile Poulat afirma, cu multă convingere, că religia creştină a apărut într-un univers în care „totul era religios“, în vreme ce omul modern trăieşte într-o lume „care nu mai e în Dumnezeu“. Afirmând acestea, autorul, ca mulţi alţii, de altfel, face un fel de „invitaţie“ creştinismului de a căuta soluţii pentru a se integra în civilizaţia ştiinţifică şi tehnică. Invitaţia nu e adresată însă doar creştinismului, ci tuturor celorlalte religii universale, născute ca şi el în civilizaţii diferite de cele pe care le cunoaştem astăzi.

La răscruce de infinit

Universul în care trăim rămâne încă un mister care ne fascinează, dincolo de ceea ce ne spune Revelaţia sau ştiinţa, ca orice mister. Într-o lucrare care-şi propune să descifreze tainele universului, intitulată Viaţa e frumoasă (La vie est belle, Paris, 1991), paleontologul Stephen J. Gould afirmă, în încercarea de a concilia finitul cu infinitul, că ar exista o mie de miliarde de galaxii. Calea Lactee, care reprezintă o singură galaxie, are un diametru de aproximativ 300.000 de ani-lumină şi poate cuprinde 200 de miliarde de stele ce gravitează în jurul centrului său. Sistemul nostru solar descrie, în galaxie, o traiectorie circulară în 250 de milioane de ani. Mii de miliarde de comete gravitează în jurul soarelui. La nivelul omului, trupul e format din o sută de miliarde de celule, iar în nucleul fiecărei celule există douăzeci şi trei de perechi de cromozomi care determină caracteristicile individului. Cromozomul este o dublă panglică răsucită, compusă din 100.000 de molecule de ADN. Între 3 şi 5% dintre respectivele molecule sunt gene. Acestea comandă producerea proteinelor care asigură buna funcţionare a organismului uman. Cercetările privind genomul uman, ale căror rezultate au fost publicate în februarie 2001, au costat miliarde de dolari şi au implicat, vreme de zece ani, mii de cercetători din şase ţări diferite. Şi toate acestea pentru a stabili organizarea unei molecule care, desfăşurată, ar avea 1,8 metri lungime: ADN-ul uman. Pătrunderea în universul interior al omului i-a determinat pe unii să afirme că „structura intimă a moleculelor noastre“ nu face altceva decât să reveleze „slava lui Dumnezeu“ (Fr. Quéré).

Ideile geniale: un reflex mărunt, pe lângă legile naturii

În dialogul dintre ştiinţă şi religie, există multe voci care susţin mai degrabă că ştiinţa L-a deposedat pe Dumnezeu de creaţia Lui. Fr. Quéré nu este de aceeaşi părere: „La drept vorbind, ştiinţa dă mai mult decât ia. (…) Ştiinţa acordă operei lui Dumnezeu tot ce pare să-I tăgăduiască Acestuia. Şi, în consecinţă, acordă şi Celui care a înfăptuit-o… Niciodată n-am mai avut posibilitatea să punem în valoare, ca acum, acest verset din Psalmi: «Cerurile spun slava lui Dumnezeu»“ (Fr. Quéré, Les Chemins de la vie). Om credincios, geologul X. Le Pichon a descris uimirea pe care a trăit-o în cursul primei sale scufundări în valea Marelui Rift, în mijlocul Atlanticului, la 3.000 de metri adâncime: „Descopeream o grădină de vis, lipsită de frunze, foarte sobră, o construcţie riguroasă în geometria ei şi fantasmagorică în desfăşurarea de forme albe ce se înălţau într-o îngemănare de lumină şi întuneric ca în zorii zilei, smulse pentru o clipă din tenebrele lumii lor… Era rezultatul a zece ani de cercetări şi, în chip cu totul firesc, am înălţat o rugăciune de mulţumire“ (Aux racines de lâhomme).

Brian Green, în cartea sa intitulată Universul elegant (LâUnivers élégant, Paris, 2000), privind originea universului, îl citează pe Einstein: „Lucrul cel mai greu de înţeles în ceea ce priveşte universul este că acesta poate fi înţeles“. Adept al filosofiei panteiste, Einstein spunea că „lumea este plină de inteligenţă“. De altfel, asemenea unui extatic, era uimit de armonia legilor naturii, „în care se dezvăluie o raţiune atât de înaltă încât toate ideile geniale ale oamenilor şi înlănţuirea lor nu sunt, prin comparaţie, decât un reflex insignifiant“ (Comment je vois le monde).

Taina embrionului

Ştiinţa afirmă că, începând de la un anumit moment, timpul, spaţiul şi materia au existat. De ce ne-ar deranja atunci să credem în ceea ce afirmă istoria biblică, şi anume că, în afara timpului, a spaţiului şi a materiei, Dumnezeu era „deja prezent“, El fiind izvorul şi originea creaţiei. Dumnezeu nu trebuie privit ca un simplu meşteşugar, olar sau ceasornicar, ci ca un adevărat arhitect. Dumnezeu nu rămâne încremenit în opera Lui, ci continuă să-i fie alături, în sensul că menţine fiinţa de-a lungul timpului. Aşadar, creaţia nu a ajuns la sfârşit; ea îşi are originea în Dumnezeu, care rămâne prezent pentru ea şi o îndreaptă spre un destin pe care ştiinţa nu este calificată să-l definească, întrucât nu va intra în raza sa de acţiune“ (B. Sesboüé, Croire).

J. Delumeau, într-o lucrare intitulată Ce que je crois (Paris, 1985), afirma nici mai mult nici mai puţin decât că „natura, care, din anumite puncte de vedere, pare să dea impresia de risipă, lucrează de fapt cu foarte mare economie, pornind de la un număr limitat de materiale de bază. În schimb, dă dovadă de o nesfârşită ingeniozitate atunci când vine vorba de asamblarea lor“. Fr. Jacob afirmă, în lucrarea sa Jocul posibilelor (Paris, 1981), că ar fi vorba de un fel de „meştereală cosmică“.

Şi totuşi, în acest univers, la nivelul macrocosmosului şi microcosmosului, nimic nu e întâmplător, nimic nu e produsul hazardului. Claude Bernard, reprezentant al pozitivismului secolului al XIX-lea, afirma că „fizicianul şi chimistul pot respinge orice idee de existenţă a unei cauze finale în fenomenele pe care le observă; în schimb, fiziologul este înclinat să admită o finalitate armonică şi prestabilită în corpul organizat ale cărui acţiuni parţiale sunt toate solidare şi se generează unele pe altele“. Embrionul ce va deveni un prunc în pântecele mamei, ale cărui celule se diferenţiază treptat şi se cuplează în aşa fel încât să formeze inima, creierul, braţele şi picioarele, nu reprezintă argumente privind un anume program sau proiect?

Până la urmă, totul ţine de regulile bunului simţ, în sensul că ochiul e făcut să vadă şi urechea să audă, fiecare trăgând concluziile pe care le doreşte. Nu este nici absurd, nici contrar ştiinţei, să constaţi că, la originea universului, dincolo de multele contingenţe ce au marcat viaţa şi existenţa, există o finalitate pe care Dumnezeu Însuşi o impune. Este şi motivul pentru care credem că universul şi omul nu sunt produsul hazardului.