Virtutea în antichitatea păgână şi în creştinism

Virtutea a fost giuvaerul nestemat al antichităţii clasice din marile civilizaţii ale lumii. Pe ea au definit-o filosofii greci, moraliştii egipteni şi romani, gânditorii hitiţi şi mesopotamieni, scrutătorii înţelepciunii din vechea Indie, din Persia şi din China, dar mai ales, prin inspiraţie dumnezeiască, autorii scrierilor parenetice din Vechiul Testament. Cu siguranţă că virtutea - dacă este să ne călăuzim de opera poetului Homer, de scrierile lui Herodot, părintele Istoriei, ale geografului Strabo sau chiar de scrierea Anabasis a generalului grec Xenofon - a preocupat intens lumea de dinainte de creştinism. Această lume în căutare de virtute a fost numită de creştini, peiorativ şi impropriu, "păgână" deoarece "pagus" însemna sat, iar "paganus" însemna sătean, om de la ţară, necultivat. Civilizaţiile vechi şi-au construit însă cetăţi, polisuri, urbes sau civitates - oraşe apărate de ziduri şi înzestrate cu porţi pe măsură. În toate aşezările urbane, rafinamentul civilizaţiei, uneori extrem de costisitor, şi-a spus cuvântul. Omul bogat, rafinat, îşi etala în public virtuţile: înţelepciunea, cumpătarea, bărbăţia sau curajul şi, mai ales, dreptatea. Pe acestea le numim virtuţi naturale sau dobândite de om prin efortul propriu. Ele au împodobit multe frunţi ale antichităţii, desigur, dar nu treceau niciodată de ceea ce putea face omul fără ajutorul lui Dumnezeu.

Odată cu apariţia creştinismului, acolo unde a pătruns harul Duhului Sfânt şi oamenii au devenit apropiaţii lui Dumnezeu, fii prin har născuţi din Botez, vechile virtuţi ale antichităţii s-au transfigurat şi au apărut alte trei virtuţi, revelate şi absolute: credinţa, nădejdea şi dragostea.

Credinţa - după Noul Testament - a devenit veriga de aur a legăturii conştiente şi sigure a creştinului cu Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel o definea drept: "încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute" (Evrei 11,1). În nu mai puţin de 12 versete (Evrei 11, 1-12), cu exemple de netăgăduit, el alcătuieşte un adevărat imn al credinţei ca siguranţă în puterea mântuitoare a lui Dumnezeu şi de care, acum, creştinii beneficiind, pot să împlinească tot ceea ce înaintaşii nu au apucat să vadă. "Fără credinţă - spune Sf. Apostol Pavel -, nu este cu putinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu, căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El există şi că se face răsplătitor celor care Îl caută".

Nădejdea este a doua virtute creştină revelată, absolută. Prin ea aşteptăm cele făgăduite nouă de Domnul nostru Iisus Hristos, atât pentru viaţa de aici, trecătoare, cât şi pentru cea viitoare, veşnică. Nădăjduim că Dumnezeu este mereu cu noi până la sfârşitul veacurilor, aşa cum ne-a făgăduit însuşi Iisus Hristos, că tot ceea ce am crezut nu a fost în zadar, că împreună cu ceilalţi care am crezut, moşi, strămoşi şi neam de neam, ne vom bucura într-un sfârşit de bunătăţile viitoare, eshatologice. Nădejdea este atât pentru viaţa de aici, de pe pământ, cât şi pentru viaţa de dincolo de moarte: "Iar dacă nădăjduim în Hristos numai în viaţa aceasta, suntem mai de plâns decât toţi oamenii". Astfel, nădejdea este puntea dintre cele două vieţi, trecându-ne în cer. A treia virtute creştină, dragostea, este tripartită. Ea se arată faţă de Dumnezeu, faţă de semen şi faţă de creaţie şi a devenit hristocentrică, generoasă şi atot cuprinzătoare. Sfântul Apostol Pavel i-a dedicat un imn celebru în toată literatura religioasă a lumii. Dragostea creştină pleacă de la sânul lui Dumnezeu-Părintele, prin Fiul întrupat şi prin Duhul Sfânt către oameni şi se întoarce la Dumnezeu-Tatăl prin Hristos Euharistic, printre sfinţi şi printre îngeri, la Tronul Celui Prea Înalt. Dragostea este virtutea invincibilă. Ea a învins moartea şi ne trece spre înviere. Cu ea ne prezentăm în faţa lui Dumnezeu. Cine a pierdut Dragostea nu mai poate ajunge la cer niciodată. Dragostea este inima creştinismului, este modul de a fi al creştinismului şi al creştinului. Numai ea poate duce la înţelepciunea de a-L căuta şi a-L cunoaşte pe Dumnezeu, numai ea aduce cumpătarea în viaţa creştină, numai ea naşte bărbăţia mărturisirii şi numai ea plineşte toată dreptatea. Numai dragostea ne duce la îndumnezeire, fiindcă Dumnezeu este toată Dragostea.