Iertarea aduce binecuvântarea Stăpânului

Împărăţia cerurilor este tema centrală a Predicii Mântuitorului. Despre ea vorbeşte adesea Domnul nostru Iisus Hristos în mod direct ucenicilor, dar și prin intermediul pildelor sau parabolelor. Pentru a înţelege mai bine această realitate spirituală propovăduită de Domnul Hristos, Biserica noastră ne pune înainte, în Duminica a 11-a după Rusalii, Pilda datornicului nemilostiv (Matei 18, 23-35).

Această parabolă începe cu următoarele cuvinte: „Asemănatu-s-a împărăţia cerurilor omului împărat, care a voit să se socotească cu slugile sale” (Matei 18, 23). Prin omul împărat, Sfinţii Părinţi recunosc prin analogie pe Tatăl ceresc. Mântuitorul Însuşi S-a făcut om pentru noi. Fiul lui Dumnezeu întrupat va sta, ca un împărat, pe tronul slavei Sale. Împărăţia cerurilor este o realitate viitoare. Însă toate cele despre care ne vorbeşte Domnul în această pildă s-au petrecut în trecut, căci „în veacul viitor nu se poate să mai pătimim ceva unul de la altul” (Sfântul Grigorie Palama).

Pentru rugăciunea sa, datornicul primeşte iertare

Stăpânul casei, împăratul, a chemat la sine pe un datornic cu 10.000 de talanţi. Şi, pentru că datornicul nu avea de unde să-i plătească, Stăpânul a poruncit ca acesta să fie vândut, el şi toţi ai lui. Desigur, Stăpânul nu vrea ca familia acelui datornic să sufere, ci vrea ca datornicul să conştientizeze nevoia de a cere iertare, să înţeleagă cât de mare este milostenia şi să fie, la rândul său, iubitor şi iertător cu semenii lui. „Dacă şi după ce a aflat cât de mare este datoria sa, dacă şi după ce a cunoscut mărimea iertării de care s-a învrednicit, el tot l-a mai luat de gât pe tovarăşul său ca să-i plătească datoria, până la ce cruzime nu s-ar fi urcat dacă n-ar fi fost dăscălit mai înainte cu atât de mari pilde de blândeţe şi de omenie?”, zice Sfântul Ioan Gură de Aur.
„Căzând în genunchi, sluga aceea i se închina, zicând: Doamne, îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti ţie tot” (Matei 18, 26). Iar Stăpânul, iubitor fiind de oameni, „milostivindu-se de el, i-a dat drumul şi i-a iertat şi datoria” (Matei 18, 27). Iubirea de oameni a Stăpânului este copleşitoare. Datornicul îi cere o amânare a plăţii, iar Stăpânul îi iartă toată datoria. Stăpânul voia ca omul să înveţe din suferinţa sa şi astfel să fie, la rându-i, iertător cu semenii cei împreună slujitori cu el.

Neomenia datornicului iertat

Primind însă iertare, datornicul nu a arătat aceeaşi milostenie, de care el se bucurase, faţă de „unul dintre cei ce slujeau cu el şi care-i datora 100 de dinari” (Matei 18, 28). Ci, fiindcă nu putea cel împreună slugă cu el să-i plătească, îl sugrumă şi, în cele din urmă, „l-a aruncat în închisoare, până ce va plăti datoria” (Matei 18, 30). Iată cum, deşi îi suna încă în urechi iertarea Stăpânului, datornicul foloseşte greşit libertatea. Se arată crud şi îl aruncă în închisoare pe cel care îi datora puţin. Lăcomia îl copleşeşte. Este ca o fiară. Este gata să înfigă sabia în pieptul aceluia. Refuză să-i asculte rugăciunea. El se rugase Stăpânului pentru 10.000 de talanţi, iar semenul său, pentru numai 100 de dinari, îi cerea o simplă amânare a plăţii.

Slugile Stăpânului, cei care se întristează pentru relele pe care le văd și îi spun Acestuia despre lipsa de omenie a datornicului iertat, „sunt îngerii şi oamenii sfinţi, care nădăjduim să se roage de aici pentru noi şi care acolo vor avea solie şi mijlocire către Dumnezeu. Să ne fie teamă de mărturia dreaptă pe care ei o vor da pentru noi!” (Sfântul Grigorie Palama).

Cuvintele pildei descriu judecata viitoare

Stăpânul nu-l pedepseşte din­tr-o dată, ci îi mustră conştiinţa. Îl cheamă pe datornicul nemilostiv, căruia îi iertase toată datoria numai pentru că-L rugase şi, plin de mustrare, îi zice: „Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea oare ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine?” (Matei 18, 32-33). Şi mâniindu-se, „l-a dat pe mâna chinuitorilor, până ce-i va plăti toată datoria” (Matei 18, 34). Stăpânului nu îi părea rău de cei 10.000 de talanţi pe care nu avea să-i mai primească de la datornic, ci de faptul că nu a putut să şteargă răutatea din sufletul lui. Acum însă hotărârea lui era plină de mânie și pedeapsă.

Aceste puţine cuvinte descriu pe scurt judecata viitoare, o judecată dreaptă, la care ne vom ruşina în faţa tuturor pentru faptele noastre rele. Iar pedeapsa celor nedrepţi va fi chinul nesfârşit. Un chin atât de mare, pe cât de mari sunt datoriile noastre faţă de Dumnezeu, măsurate în mii de talanţi.

Să nu ne gândim la cei care poate că ne-au supărat, ci la faptul că, deşi noi L-am supărat pe Dumnezeu cu mult mai mult, numai fiindcă L-am rugat, El ne-a iertat. Şi apoi, este mult mai uşor să te împaci cu semenul care ţi-a făcut rău, decât să ajungi în iad, spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Cuvintele „slugă vicleană” sunt adesea potrivite şi pentru noi. Căci, fără de minte, suntem nemiloşi nu numai cu semenii, ci chiar cu noi înşine. Făcând rău semenilor, ne facem nouă rău, şi aici, şi pe lumea cealaltă. Şi vom ajunge să fim daţi „pe mâna chinuitorilor”, suferind pentru o datorie pe care niciodată nu o vom mai putea plăti.

Nenumărate sunt binefacerile pe care le-am primit de la Dumnezeu, Stăpânul nostru. Dintre toate creaturile Sale de pe pământ, numai nouă ne-a dat suflet şi conştiinţă şi pentru noi a sădit raiul, apoi a împodobit pământul. Ne-a cerut numai recunoştinţă. Şi când strămoşii noştri au greşit, i-a alungat din rai, dar a continuat să reverse asupra lor noianul bunătăţilor Sale. A trimis în cele din urmă oamenilor pe Însuşi Fiul Său şi Acesta ne-a deschis nouă iarăşi porţile raiului şi a făgăduit mii de bunătăţi celor care fac binele. Dacă am fi murit în fiecare zi pentru Cel ce ne iubeşte atât, tot nu am putea plăti nici cea mai mică parte din datoria pe care o avem faţă de El. Căci şi atunci când facem ceva bun, răsplata vine tot asupra noastră.

Dar ne putem întreba: care sunt păcatele noastre atât de numeroase? Dacă ne cercetăm viaţa cu atenţie, le vom recunoaşte. Chiar şi acolo unde pâinea de fiecare zi se câştigă cu osteneală şi în mod cinstit, ne însoţesc adeseori lăcomia, minciuna şi alipirea de grijile pământeşti. Adeseori dorinţa de a dobândi arginţii îi face pe oameni în stare de aproape orice. Să adăugăm insulta, clevetirea, nedreptatea faţă de cei care muncesc cinstit pentru noi, povara pe care o aşezăm pe umerii lor, lipsa de omenie faţă de ei. De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă să rostim cuvintele profetului Ieremia: „Cutremuraţi-vă, îngroziţi-vă!” (Ieremia 2, 12), care exprimă sentimentul pe care ar trebui să-l avem, când privim toate sălbăticiile la care s-a pogorât neamul omenesc. Şi dacă nu suntem în stare să ne îndepărtăm cu totul de pe calea păcatelor, să arătăm cel puţin dorinţa de a ierta sincer pe cei care ne greşesc şi să nu ţinem minte răul făcut nouă de alţii.

Adeseori se întâmplă ca, păcătuind noi, să fim văzuţi de semenii noştri şi, fie şi numai de ruşine, încetăm să facem răul. Dar faţă de Dumnezeu nu arătăm aceeaşi ruşine. Ştim că El ne vede şi cunoaşte fiecare gând al nostru, dar perseverăm, continuând să greşim. Şi astfel, păcatele se înmulţesc şi le uităm numărul, aşa cum era datoria de 10.000 de talanţi a acelui datornic. Şi totuşi, Dumnezeu continuă să ne ofere darurile Sale.

Există oameni al căror suflet este stăpânit cu totul de păcate. Pe ei, cuvintele Domnului nu îi trezesc din rătăcire, căci păcatele îi domină şi sunt cu totul nesimţitori. Cei cu frică de Dumnezeu însă se tem pentru pierderea mântuirii lor şi se îndreaptă cu nădejde spre pocăinţă. Iar primul pas care li se cere este ca ei să ierte fiecare fratelui său, din inimă.