În liniște, fără cruce, am venit Măicuță Dulce

Toate pelerinajele au din punct de vedere duhovnicesc un mare rol. Pelerinul, în călătoria lui spre un loc sfânt, în ultimă instanţă, Îl caută pe Dumnezeu. Şi căutătorii serioşi Îl şi găsesc. După ce s-au încărcat spiritual de daruri, pe drumul de întoarcere spre casă, au tot dreptul să cânte: „În suflet ducem credinţă,/ Dragoste şi pocăinţă,/ În suflet ducem tărie/Şi cerească bucurie”.
În Transilvania noastră dragă cele mai importante pelerinaje se fac de Adormirea Maicii Domnului la mănăstiri, unele din ele fiind şi păstrătoare ale icoanelor făcătoare de minuni.

Arhicunoscute sunt pelerinajele de la Nicula, Moisei, Rohia, Bixad, Râmeț, Sâmbăta, Sânmărtinul de Câmpie şi altele. În perioada interbelică pelerinajele luaseră dimensiuni mari. A venit perioada comunistă. Emulaţia religioasă pe care o provocau aceste pelerinaje nu era pe placul puterii, care dorea să diminueze preocupările de natură spirituală. Şi au făcut tot ce au putut ca să le îngrădească.

Fibra religioasă a neamului însă era puternică. Cu toate opreliştile, oamenii se strecurau printre şicane şi se adunau la mănăstiri. Solemnitatea procesiunii, însă, nu mai avea aceeaşi grandoare. În fruntea cortegiului nu mai era întotdeauna crucea tradiţională. De aceea pelerinii cântau: „În linişte, fără cruce,/ Am venit Măicuţă dulce”.

Cântecele de procesiune erau un protest față de modul în care se încerca descreștinarea oamenilor: „Că-n aceste zile grele,/ Anticrist vrea să ne-nşele,/ Şi zice că e Mesia, vrea să strice liturghia…”, sau o altă cântare: „Iar când a venit furtuna,/ Şi prigoana mai târziu,/ Drumul crucii, drumul crucii,/ Rămăsese mai pustiu…”.

După decembrie 1989, energiile spirituale ale oamenilor s-au descătuşat. Pelerinajele au atins din nou cote admirabile. Cei ce-n sufletul lor nutreau sentimente anticreştine nu cutezau să şi le etaleze pentru că nu dădea bine la imagine. Şi iată că, acum, după ce a mai trecut un sfert de veac, vrăjmaşii creştinismului încep să-şi dea arama pe faţă. Luări de poziţie împotriva religiei din şcoli, a icoanelor, împotriva ajutorului dat Bisericii, împotriva construirii de biserici revin periodic în actualitate. Într-o lume ce se secularizează, li se pare unora că nu-i „corect politic” (Vladimir Volkoff, „Manualul corectitudinii politice”, Editura Antet, 2001) să aibă o deschidere prea mare față de Biserică. Numai că această „corectitudine politică” este potrivnică adevărului şi libertăţii de gândire. Adevărul este că România şi întreaga Europă au rădăcini creştine. Părinţii fondatori ai Uniunii Europene, Konrad Adenauer, Alcide de Gasperi, Jean Monnet, atunci când au ales steagul Uniunii Europene, s-au oprit la culoarea albastră, culoarea Maicii Domnului, cu douăsprezece steluţe aurii, reprezentându-i pe cei doisprezece Apostoli. Inspiraţia le-a venit din Cartea Apocalipsei 12, 1: „Şi s-a arătat din cer un semn mare: O femeie înveşmântată cu soarele şi luna era sub picioarele ei şi pe cap purta cunună din douăsprezece stele”.

Maica Domnului era protectoarea Europei, iar învățătura creştină propovăduită de cei doisprezece Apostoli stătea la temelia spiritualităţii ei. Şi, încet-încet, această spiritualitate s-a diluat şi am ajuns astăzi să nu mai fie „corect politic” a afirma public, şi, mai ales, în stafful european, că suntem creştini.

Rezultatele se văd uşor şi, fără a unilateraliza cauzele, degringolada ce stăpâneşte peste tot, lipsa de fermitate şi conştiinţă creştină, facilitează schimbarea componenţei religioase a populaţiei şi declanşarea atentatelor sângeroase tocmai în locuri simbolice ale culturii şi spiritualităţii europene.

Or, Maica Domnului, este Maica Vieţii, şi nu a morţii. Troparul Adormirii sale subliniază acest adevăr: „Întru naştere fecioria ai păzit, întru adormire lumea nu ai părăsit, de Dumnezeu Născătoare. Mutatu-te-ai la viaţă, fiind Maica Vieţii, şi cu rugăciunile tale izbăveşti din moarte sufletele noastre” („Ceaslov”, EIBMBOR, Bucureşti, 1973, p. 704).

În nenumărate rânduri, Născătoarea de Dumnezeu i-a ajutat pe creştini să biruiască atacurile şi atentatele venite din partea necredincioșilor. Dăm doar exemplul arhicunoscut, amintit an de an în sâmbăta a cincea a Postului Mare, cu asaltul pornit asupra Constantinopolului pe vremea Împăratului Heraclie şi a Patriarhului Serghie: „Patriarhul, purtând împreună cu poporul dumnezeiasca icoană a Maicii Domnului, mergea împrejurul cetăţii pe deasupra zidurilor. Iar când Savar dinspre răsărit şi Hagan dinspre apus a început să dea foc locuinţelor dimprejurul cetăţii, patriarhul umbla pe deasupra zidurilor cetăţii, purtând icoana cea nefăcută de mână a lui Hristos” („Triodul”, EIBMBOR, Bucureşti, 1986, p. 397).

Rezultatul a fost acela că oştirile creştine, ocrotite de Domnul Hristos, la rugăciunile Maicii Sale, au biruit. Au biruit în multe rânduri până odată când catastrofa s-a produs şi Constantinopolul a căzut, devenind Istanbul. De ce a îngăduit Dumnezeu lucrul acesta? Zicem noi că datorită păcatelor oamenilor, decadenţei imorale şi corupţiei. Dar a mai fost un motiv: lipsa de unitate a lumii creştine. Iar astăzi, minoritatea creştină din Istanbul trebuie să umble „în linişte fără cruce”.

Dacă ar fi să facem o exegeză a celor întâmplate, referindu-ne la Uniunea Europeană de astăzi, şi încercând să o povăţuim să nu păţească la fel, am atenţiona-o să fie atentă la mărturia creştină, la decadenţa morală şi la lipsa de unitate. Pentru că mai este, încă, vreme de îndreptare.

Cele relatate se referă la situaţia generală, dar Maica Domnului are o importanţă aparte şi în ce ne priveşte pe noi, separat. În viaţa particulară a fiecăruia dintre noi Maica Domnului are o importanţă maximă. De aceea, în Acatistul Acoperământului Maicii Domnului, zicem: „Născătoare de Dumnezeu, primitoarea săracilor şi ajutătoarea străinilor, Bucuria celor mâhniți şi acoperitoarea celor necăjiți, vezi-mi nevoia, vezi-mi mâhnirea, ajută-mi ca unui neputincios, hrăneşte-mă ca pe un străin; necazul meu îl ştii, deci dezleagă-l precum voieşti, că n-am alt ajutor afară de tine, nici altă mângâiere bună, ci numai pe tine, Maica lui Dumnezeu, ca să mă păzeşti şi să mă acoperi” („Ceaslov”, p. 352).

Multe fapte minunate referitoare la intervenţia Maicii Domnului ni le transmit lucrările aghiografice. Eu mă voi opri la una, pe ai cărei protagonişti i-am cunoscut, încă de pe vremea când eram student la Construcţii, la Bucureşti. E vorba de o familie de intelectuali rafinaţi, Tudor şi Sultana Petre, el pe atunci inspector la învăţământ. Sultana s-a îmbolnăvit grav. A fost internată la Spitalul Brâncovenesc din Bucureşti. Supusă unui tratament bun, nu erau semne de îndreptare şi se aşteptau la un deznodământ fatal. Tudor, soţul ei, a alergat la Mănăstirea Balaciu, unde aveau obiceiul să meargă. Stareţul i-a zis: „Să mergem, frate Tudor, în biserică cu toţii, să facem un paraclis la icoana Maicii Domnului şi să avem credinţă” (Protos. Ioanichie Bălan, „Istorioare duhovniceşti”, Editura Mănăstirii Sihăstria, 1990, p. 67). Rezultatul? „Pe când părinţii se rugau la Mănăstirea Balaciu, doctorii au fost inspiraţi să-i facă injecţii de penicilină amestecată cu streptomicină. De la prima injecţie s-a simţit tot mai bine, până s-a vindecat cu totul” (Ibidem). În cei cinci ani cât am fost student în Bucureşti am văzut-o de multe ori, iar pe soţul ei, profesorul Tudor, după ’89, l-am hirotonit preot.

Credinţa în Hristos şi rugăciunile Maicii Domnului au mare rol în viaţa noastră a tuturor. Dar, cred eu, fără a epata, că ar fi nevoie şi de mărturisirea publică a credinţei. Nu cred că mai este cazul să umblăm tot „în linişte fără cruce”. Mai ales ştiind faptul că simbolul întregii lumi creştine este crucea. „Sub cruce ne strângem,/ Cu crucea ne-nchinăm,/ Hristos ne conduce,/ Oricând Îl urmăm”. Iar rugăciunile Maicii Domnului ocrotesc întreaga Europă și întreaga lume creștină.