Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Regionale Transilvania Istorie, mărturisire şi spiritualitate ortodoxă în Ţara Crişurilor

Istorie, mărturisire şi spiritualitate ortodoxă în Ţara Crişurilor

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Transilvania
Un articol de: Pr. Cristian Rus - 19 Sep, 2015

Aniversarea împlinirii a 320 de ani de la atestarea documentară oficială a Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei reprezintă un moment deosebit în viaţa spirituală a Bihorului şi Crişanei, a românilor ortodocşi de la brazda de nord-vest a pământului românesc.

Pe meleagurile binecuvântate ale Ţării Crişurilor, creştinismul a pătruns încă de la începuturile sale, dar primele mărturii documentare despre existenţa unui episcop şi a unei organizări bisericeşti ortodoxe în această zonă sunt relatările cronicarului Anonymus, notarul regelui Bela al Ungariei. Din descrierile acestuia deducem faptul că în secolele IX-X, în cetatea Bihariei, unde îşi avea reşedinţa Voievodul Menumorut, exista şi o organizare bisericească de sorginte bizantină, care, însă, începând cu secolul al XI-lea, odată cu cucerirea cetăţii Bihariei de către unguri, este desfiinţată şi înlocuită cu o episcopie latină.

Părintele academician prof. dr. Mircea Păcurariu arată că prin anul 1664 îşi stabilise reşedinţa în Oradea Episcopul Ştefan al Lipovei, însă cel dintâi episcop ortodox al Oradiei este menţionat, în documentele vremii, în contextul politico-social creat în urma desfiinţării Paşalâcului turcesc de la Oradea, de către trupele habsburgice (1692), când se aminteşte despre faptul că reprezentanţii coroanei habsburgice nu au aflat în Oradea niciun episcop catolic, ci doar unul „schismatic”, adică ortodox. Este vorba despre Episcopul Efrem Banianin, care îşi avea reşedinţa la Velenţa Oradiei, acolo unde se afla şi o biserică ortodoxă, străvechea catedrală episcopală, care dăinuie şi astăzi.

Episcopul Efrem al Oradiei şi Agriei

Diploma leopoldină de confirmare a privilegiilor ilirice din 4 martie 1695 confirma, între alţi şapte episcopi, şi pe episcopul Efrem al Oradiei şi Agriei. El era de neam macedo-român şi a păstorit aici până în anul 1708, când, din cauza prozelitismului catolic susţinut de Curtea imperială de la Viena, care, începând cu septembrie 1700, a hotărât ca românii din Bihor să fie trecuţi sub jurisdicţia episcopului catolic Benkovics, precum şi din cauza persecuţiilor la care a fost supus, Episcopul Efrem a fost nevoit să ia calea exilului, la Episcopul Antim Ivireanul al Râmnicului, iar de acolo la Constantinopol.
A urmat în scaunul chiriarhal al Oradiei Episcopul Petru Hristofor, care a venit la Oradea în anul 1708 cu scrisori de recomandare din partea Episcopului Antim Ivireanul. În perioada 1708-1712 acesta a desfăşurat o intensă activitate misionară, în special în comunităţile româneşti din zona Beiuşului, care au avut de suferit cel mai mult de pe urma campaniilor prozelitiste reformate şi catolice.
Odată cu plecarea lui Petru Hristofor, Eparhia Oradiei nu a mai avut episcop propriu timp de mai bine de două veacuri, până în anul 1920, ajungând sub oblăduirea episcopilor sârbi, iar mai târziu români, ai Aradului. Trebuie precizat faptul că Episcopia Oradiei nu a fost desfiinţată prin vreun act imperial şi nici nu a fost anexată ca teritoriu jurisdicţional la Eparhia Aradului. Ea a rămas pe mai departe ca episcopie cu scaun vacant, a cărui locotenenţă era asigurată de către episcopii de la Arad şi care era condusă din punct de vedere administrativ de un Consistoriu eparhial.
Episcopii de la Arad veneau des în Bihor şi oficiau hirotonii şi sfinţiri de biserici, dar în privinţa problemelor administrative ei erau reprezentaţi de către un vicar (namestic), care era arhimandrit şi care era, implicit, şi preşedintele Consistoriului, locuind în reşedinţa de la Oradea-Velenţa.
După Marea Unire de la 1918, ratificată prin Tratatul de pace de la Trianon (1920), demnitatea Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei a fost restaurată deplin şi definitiv, fiind restatornicită în drepturile sale canonice de odinioară prin Decretul Regal semnat de Regele Ferdinand I la 30 august 1920, iar ultimul vicar eparhial al Consistoriului din Oradea, arhimandritul Roman Ciorogariu, a fost ales, hirotonit şi întronizat ca cel dintâi episcop eparhiot al Oradiei Mari.