Pelerini clujeni la mănăstirile dobrogene

Un grup de credincioși din Parohia „Nașterea Domnului” din Cluj-Napoca, unde este paroh Nicoale Buda, au pornit în pelerinaj spre meleaguri dobrogene, la mănăstirile aflate la izvorul credinței românilor, pe urmele Sfântului Apostol Andrei.

Am pornit la drum amenințați de furtuni și ploi rapide care fac parte din recuzita verii. Nori suri se răsuceau pe cerul care se lupta pentru un petic de senin și amenințau verdele nesfârșit al colinelor transilvane, iar mai apoi al văilor și valurilor Carpaților Meridionali. Oltul ne-a condus spre Mănăstirea Cozia, un loc sfințit, de aproape șase secole, cu rugăciunea și tămâia ce se ridică spre cer. Înconjurată de chilii, biserica, din piatră albă, și tot ansamblul monahal poartă peste veacuri pecetea voievodului Mircea cel Bătrân, ctitorul acesteia (1387-1391), „ridicată din temelie, întru numele Sfintei Troițe”, apoi a lui Neagoe Basarab și a boierului Șerban Cantacuzino, a domnitorilor Bibescu și Știrbei.

Înăuntru, ne învăluie mireasma plăcută a veșniciei, care izvorăște din tot ce este aici: mormintele mormântul voievodului Mircea și cel ala monahiei Teofana, mama lui Mihai Viteazul, vulturii sculptați în ancadramentele ferestrelor, chipurile ascetice ale sfinților, pictura originară păstrată pe peretele vestic din naos, unde sunt pictaţi Mircea şi fiul sau Mihail în costume de cavaleri, și portretul lui Șerban Cantacuzino, iconostasul impresionant, auriu, realizat în stucatură.

Ne îndreptăm spre București, tot sub amenințarea ploii. Peisajul se schimbă, câmpia pune stăpânire peste tot, lanuri de grâu, orz, floarea soarelui se pierd spre linia orizontului. Intrăm în Bucureștiul liniștit de sâmbătă după-amiază, trecem pe lângă șantierul Catedralei Mântuirii Neamului, unde macarale zumzăiau puse pe lucru, apoi pe lângă monumentala Casă a Poporului. Ajungem la Mănăstirea Antim, construită în „Mahalaua popii lui Ivașco”, nu departe de Dealul Mitropoliei. Intrăm prin poarta largă, rotunjită a turnului clopotniță din cărămidă subțire, străjuită de arbori și descoperim în curte biserica, rodul strădaniei marelui Mitropolit Antim Ivireanul, sfințită în anul 1715, ca și chiliile, paraclisul, clopotnița, casele egumenești care o înconjoară ca un zid continuu, toate întocmite după planurile și sub directa sa supraveghere, atât din punct de vedere arhitectonic, cât și pictural. Sfântul locaș este o bijuterie a stilului brâncovenesc, elegant și suplu, cu înflorituri fine în piatră și în lemn.

Din pridvorul sprijinit pe şase coloane, pornind ca niște tulpini groase din amfore decorate cu capitelurile înflorite, descoperim ușa masivă, din lemn de stejar, sculptată cu o măiestrie de nedescris, ca și frontispicul de piatră, străjuită de-a dreapta și de-a stânga de mozaicurile cu Sfânta Mucenițe Agata, de ziua căreia s-a făcut descoperire dumnezeiască ctitorului, și cu Sfântul Alexie, omul lui Dumnezeu.

Sub pisania aflată deasupra, deslușim, încadrată într-o cunună de lauri, sculptată, emblema Sfântului Antim, melcul, simbol al credinței și al smereniei. Pare-se că prima cheia a bisericii avea forma de melc, iar taina duhovnicească ce se desprinde încă de la intrare este următoarea: „Nu putem intra în biserică decât prin lucrarea Păstorului (ușa), care are ca descuietoare (cheia) credința și smerenia (melcul)”. Pășim cu rugăciunea în suflet în biserică unde ne întâmpină o paletă variată de picturi murale, icoane pe lemn, în mozaic și vitralii. O lumină caldă izvorăște din icoanele mari, pictură în ulei în stil realist de pictorul Petre Alexandrescu (1860-1963), care înlocuieşte vechea pictură brâncovenească. În 1950, pridvorul și turlele bisericii mari au fost decorate cu pictură neobizantină în tehnica fresă de pictorul Costin Petrescu. Impresionantă este catapeteasma din piatră atribuită chiar lui Antim, pe care se odihnesc icoanele în mozaic ale Mântuitorului, Maicii Sale, prăznicarele și apostolii, cu forme geometrice și florale.

Ne închinăm cu smerenie la Icoana Maicii Domnului - Rugul Aprins, adusă din Rusia în 1943, și la icoanele pictate de Antim Ivireanu în 1715. Părăsim această vatră duhovnicească și de cultură,  aici unde s-au pus bazele limbii române liturgice care se păstrează în uz și astăzi, a funcționat Palatul Sfântului Sinod, construit în 1912, și prima bibliotecă publică de împrumut, precum și un muzeu de obiecte de artă bisericească.

Urcând pe Dealul Mitropoliei, în mireasma teilor și a florilor de caprifoi, ajungem la Catedrala Patriarhală, reședința și Palatul Patriarhiei. Catederala a fost construită după modelul arhitectural al bisericii Mănăstirii Curtea de Argeș, pe la mijlocul secolului al XVII-lea, cititorită de Constantin Șerban, voievodul Țării Ro­mânești. Sfințită în 1658, sub urmașul ctitorului, Mihnea al III-lea, ea este ocrotită de Sfinții Împărați Constantin și Elena. A fost pictată pentru prima oară în 1665, în timpul voievodului Radu Leon, când a devenit reședință mitropolitană. Pictura murală actuală, în manieră neobizantină, a fost realizată de Dimitrie Belizarie, între anii 1932-1935.

Iconostasul, în întregime aurit, în stil baroc, este împodobit cu decorațiuni sculptate în lemn pe care strălucesc încărcate de gingășie icoanele împărătești realizate în email de Otilia Oteteleșteanu. Pictate în tonuri de culori calde, îmbinate armonios, separate de modele geometrice și florale, icoanele ne șoptesc cât de mult s-a împletit rugăciunea sfinților cu a credincioșilor, câți pelerini au urcat Dealul Mitropoliei pentru a se închina cu evlavie la moaștele Sfântului Dimitrie cel Nou, ocrotitorul Bucureștiului din anul 1774, ale Sfinților Împărați Constantin și Elena, precum şi ale Sfântului Nectarie de la Eghina. Aici s-a scris o parte din istoria țării, au fost unși ca domnitori ai Țării Românești Sfântul Voievod Constantin Brâncoveanu, Alexandru Ioan Cuza, primii regi ai României.

Sub soarele torid care anunța furtuna, am coborât aleea pietruită și ne-am îndreptat spre Mănăstirea Radu Vodă, peste drum de care, micuță, ca o bijuterie, păzită de un zid şi înconjurată de flori este Biserica Bucur, prima biserică din București. Mănăstirea Radu Vodă este așezată în centrul capitalei, pe malul Dâmboviței, înconjurată de un zid de piatră; în curte uităm de tumultul orașului: un rai de flori, arbori ornamentali și tei îmbălsămează aerul. Ridicată cu numele de Sfânta Troiță de voievodul Alexandru al II-lea Mircea (1568-1577) și doamna sa Ecaterina, arsă din temelie în 1595, de turcii lui Sinan Pașa, părăsită, rezidită în anul 1614, de Radu Mihnea împreună cu călugări athoniți de la Iviron, distrusă iar în 1875, aici s-a construit Seminanul Seminarul Teologic, a fost reconstruită de Patriarhul Iustinian Marina și reactivată apoi de Patriarhul Teoctist. Astăzi, apare în fața noastră maiestoasămaiestuasă, având și ea ca model arhitectural Mănăstirea de la Curtea de Argeș. Pictura a fost realizată de părintele Sofian Boghiu, Vasile Caraman și Gheorghe Ciobanu, iar în pronaos se păstrează o parte din pictura lui Gheorghe Tătărăscu. Printre coloanele maiestoase impunătoare zărim piatra de pe mormântul ctitorului, Radu Vodă. Un baldachin aurit păstrează într-o raclă moaștele Sfântului Nectarie din Eghina. Aici odihnește Patriarhul Justinian Marina, legat sufletește de acest locaș pe care l-a readus la viață, aşa cum mărturiseşte în testamentul său duhovnicesc, în anul 1976: „M-am luptat lupta cea bună. Credinţa am păzit. Am ajuns la capătul drumului vieţii. De acum mă aşteaptă răsplata dreptăţii pe care mi-o va da-o Judecătorul cel Drept în ziua aceea”.

Purtând în inimi recunoştinţă pentru tot ceea ce înaintaşii noştri ne-au dăruit, apărând credinţa, sub vântul puternic care răscolea tot ce întălnea întâlnea în cale făcând loc furtunii, am pornit la drum, spre alte locuri de poveste şi de dor.

Dobrogea, cea iubită de Dumnezeu

Dobrogea, o inimă mai mică, lângă inima mare a ţării, cu partea rotunjită lipită de apele mării, este asemenea unei biserici din care se ridică spre cer laudă Celui Preaînalt. A fost emoţionantă întâlnirea cu Dunărea care mi-a legănat copilăria şi adolescenţa. Plouase şi era metalică, liniştită, abia vălurită, reflectând cerul încă înnorat; ne aştepta caldă, primitoare. În acest ţinut iubit de soare, de cer, de ape, de oameni şi de Dumenzeu, vieţuiesc în pace 18 etnii, fiecare cu darul său de diversitate, culoare şi lumină.

Vedem de la distanţă Mănăstirea Dervent, cu zidurile ei albe inviorate înviorate de roşul acoperişului şi argintiul turlelor. Trecând pe sub turnul clopotniţei, scăldat şi el în ape albe şi roşii, tăcuţi, intrăm în curte. Biserica micuţă este neîncăpătoare. Străjuiesc aici două icoane făcătoare de minuni: Maica Domnului cu pruncul (1820) şi icoana „Cuvine-se cu adevărat” adusă din Sfântul Munte Athos. Numele mănăstirii, „Crucea de leac”, vorbeşte de la sine. Este ridicată pe locurile unde acum aproape 2000 de ani, au fost martirizati un preot şi trei fecioare care propovăduiau pe Hristos în Cetatea antică romană de la Dervent, continuând activitatea misionară a Sfântului Apostol Andrei. Aici, pe locul martiriului au răsărit din pământ patru cruci, din care se mai păstrează doar două, în curtea bisericii cu puteri vindecătoare, cruci de leac. Se pare că aici a fost o veche aşezare monahală, distrusă în urma invaziilor pecenegilor, iar apoi de turci. În urma vindecării ciobanului surdomut în preajma anului 1877, Derventul devine loc sfânt, iar în 1923 se ridică Mănăstirea Sfânta Cruce de Leac, redeschisă în 1990. În apropiere de mănăstire este un paraclis, adăpostit de o mică construcţie din piatră, în coasta unui deal, unde curge Izvorul Tămăduirii care a ţâşnit din pământ în locul unde Sfântul Andrei a lovit cu toiagul când trecut pe aici, însetat, cu ucenicii săi. O biserică măreaţă se construieşte în curtea mănăstirii, cu o arhitectură ce îmbină bazilica creştină de tip bizantin, cu tradiţia locală. Aici mai sunt chiliile cu pridvoare pline de flori, biblioteca, muzeul şi paraclisul.

Mănăstirea Lipniţa, la mică distanţă de Dervent, a fost înfiinţată în 2004, cu hramul „Sfântul Ioan Botezătorul”. Turnul clopotniţei este în construcţie, iar ansamblul monahal cuprinde biserica albă, cu brâie de cărămidă roşie, cu acoperiş oval cu o singură turlă. Un student la teologie ne dezvăluie toate tainele acestui tânar locaş. Înăuntru, biserica, construită între 2006-2014, este ca o bijuterie. Pictura pe fond albastru marin, în tehnica frescă este a pictorilor Adrian Botea, Elena Chertif şi Florin Iacob. Ne închinăm la Icoana „Maicii Domnului potoleşte întristările noastre”, adusă din Rusia şi la Icoana „Maica Domnului Trihierusa”, adică cu trei mâini, primită din Sfântul Munte Athos.

Impresionant este şi paraclisul de la demisol, sfinţit în 2009, închinat Sfântului Mucenic Daisie, placat cu piatră albă şi împodobit cu pictura bizantină a unor sfinţi din Dobrogea şi cu scene din viaţa Sfântului Daisie.

Izvorul credinţei şi peştera Sfântului Andrei

La Peştera Sfântului Andrei, aflată într-o poiană largă, la umbra pădurii, este un ansamblu monahal cu trei biserici şi un corp de chilii. Pe aleile pietruite, mărginite de trandafiri şi gard viu, se profilează pe cer cele cinci turle ale bisericii mari. Trecem prin pridvorul străjuit de coloane din marmură şi înăuntru, de pe iconostasul de lemn sculptat, ne întâmpină icoane învăluite în aur fin; pictați de Ivaș Sergiu și Timofti Valeriu, în tehnica frescă, sfinții ne privesc cu fețe luminate evidențiate de fondul albastru. Urcăm câteva scări spre Peștera săpată în stâncă, cu naos, pronaos și altarul cu turla de deasupra, o biserică naturală. Pășim prin porticul de piatră și înăuntru ne întâmpină pereții de piatră împodobiți cu icoane vechi și mai noi, înnegriți de fum și ne rugăm fierbinte, în acest loc unde, Apostolul Andrei a încreștinat și botezat pe strămoșii noștri şi a hirotonit preoți.

Pășim apoi prin fața corpului de chilii, în vecinătatea cărora se află o biserică mai mică, sub ocrotirea „Acoperământului Maicii Domnului”, unde, într-o cruce în formă de X, se află o părticică din degetul Sfântului Andrei, iar pe cele patru laturi părticele ale sfinților dobrogeni, martirii de la Niculițel, Epictet și Axion. În apropie, pelerinii cercetează Izvorul Sfântului Apostol Andrei, care printr-o minune s-a ivit într-un loc lipsit de apă, la lovirea cu toiagul în stâncă.

Ne îndreptăm spre Techirghiol, spre Mănăstirea „Sfânta Maria”, cu gândul la marele duhovnic Arsenie Papacioc. În apele vălurite ale Lacului Techirghiol își profilează turlele zvelte Biserica Mare cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, îmbrăcată în haină albă, imaculată, având la demisol un paraclis ocrotit de Sfântul Pantelimon.

Trecem şi pe lângă o statuie aflată lângă apă, un om cu măgarul său, care amintește legenda numelui localității, a unui tătar numit Techir, olog și orb, care a intrat după animalul său rănit în apele lacului de unde au ieșit amândoi sănătoși, după ore de chin de a scoate de aici măgărul încăpățânat.

După ce ne închinăm în paraclis, într-o lume albă, sidefie, ca o perlă ieșită din apele mării, urcăm scările spre așezământul vechi, trecând pe sub bolți de trandafiri. Tot aici se află şi o statuie a Sfântului Panteleinmon, ocrotitor aul bolnavilor, sculptată în bronz de Ion Jalea. Trecem printre clădirile sanatoriului înființat de patriarhul Miron Cristea, începând din 1928. Înconjurat de flori și de credincioși găsim mormântul la fel de alb al părintelui Arsenie Papacioc, cel care, din 1976 până în 2011, a slujit lui Hristos și oamenilor, sădind în sufletele lor credința vie, curată așa cum erau și cuvintele lui: „Trebuie să dai nu ceea ce ai, ci ceea ce eşti”. El odihnește lângă pridvorul bisericuței de lemn unde a slujit. A fost adusă în anul 1951 de la Castelul Pelișor de la Sinaia de Patriarhul Iustinian Marina şi datează din secolul XVIII, construită de obștea sătească din satul Maiorești, Mureș. Ea poartă semne specifice bisericilor de lemn transilvane: tricolorul pictat, prigonitorii lui Hristos sub chipul husarilor, chipul Sfântului Cristofor cu cap de câine; toate icoanele, atât cele împărătești cât și cele ce îmbracă pereții, au un rafinament al culorilor și al liniilor. Chilia părintelui este albă, plină de icoane, iar de peste tot chipul său ascetic şi luminos ne îndeamnă să ținem aprinsă candela credinței, a iubirii și a nădejdii.

La Constanţa ne închinăm în Catedrala Arhiepiscopală, construită între 1883-1885, prima biserică românească din oraș, după planurile arhitectului român I. Mincu, cu o arhitectură specific românească. Monumentală, scăldată de apele mării, biserica are trei turle, iar pridvorul, susţinut pe coloane de marmură cu capiteluri ornamentate în motive vegetale, deschide larg, ospitalier intrarea în Biserică. Interiorul, cu linii arhitectonice bogate, cu arcade ce susţin cupola centrală încadrată între ferestre mari dezvăluie generos Sfântul Altar, sub calota care încheie grandios o întreagă simetrie de firide etajate şi balcoane laterale. Ne impresionează foarte mult pictura interioară executată în tehnica frescă între 1959-1965 în stil neobizantin de pictorii Gheorghe Popescu, profesor la Arte plastice București, și Niculina Dona Delavrancea. Sunt pictați aici martirii dobrogeni în hainele lor autohnone. Ne închinăm, la Icoana făcătoare de minuni „Prodomița”, făcută în 1932 după cea de la Muntele Athos și adusă aici în 1935 de la Schitul Durău Neamț, și la moaștele așezate în raclă racla frumos ornamentată.

În zona Portului Constanța, am văzut așezați cu mare grijă, în acvarii, peștii care populează apele mării, Dunării și nu numai, apoi ne-am îndreptat spre Tulcea pentru a vizita Delta Dunării. În acest rai al stufului, păsărilor, al peștilor, al răchitelor plângătoare și al nuferilor, este greu să cuprinzi cu privirea toate minu­nățiile.

Perlele Dobrogei nordice

Dobrogea nordică ne trimite printre dealuri molcome la Mănăstirea Celic Dere. Aflată în localitatea Frecăței, înconjurată de păduri de tei și de stejar, vatră veche de spiritualitate ortodoxă, cu nume turcesc, luat de la pârâul din apropiere (Părâul de Oțel), mănăstirea ne uimește de la prima vedere, de pe aleea mărginită cu trandafiri, când ne apare albă și semeață în capătul scărilor înalte. Pășim pragul și înăuntru totul e gingășie, frumusețe, așa cum numai cei care-L iubesc pe Hristos pot să dăruiască pământului și cerului deopotrivă. Începuturile vorbesc de o bisericuță de bârne de lemn, construită de câțiva călugări ardeleni întorși de la Muntele Athos la începutul secolului al XIX-lea, apoi în 1840, de o biserică de zid și chilii. Din 1850 a devenit mănăstire de maici. Monumentala biserică cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, stăreția, clădirile cu etaj sunt construite între 1901-1916, lucrările fiind întrerupte de primul război mondial, reluate apoi în 1921 și pictată în frescă între 1926-1929 de Gheorghe Eftimiu din București, în stil neobizantin. Scenele picturale, pe un fond aurit, sunt încadrate de chenare delicate, o dantelărie cu influențe orientale, maure, alături de cele baroce sau neoclasice, la fel ca și stâlpii de susținere și boltirea absidelor laterale. Pe catapeteasma bisericii, sculptată în 1928 de către Ion Dima din București, din lemn de păr poleit cu aur sunt elemente decorative brâncovenești și neoclasice. La demisol, este un paraclis cu hramul „Izvorul Tămăduirii”. În 1976 a fost declarată monument istoric. Putere miraculoasă a icoanelor dau acestui lăcaș un plus de putere duhovnicească: Icoana Mântuitorului care se curăță singură, Icoana Maicii Domnului Grabnic Ajutătoarea adusă din Muntele Athos în 1877. Icoana Maicii Domnului „Nerosaiskaia”, dăruită de o familie de credincioși din Basarabia, care în urma unui incendiu a rămas doar înnegrită, se află în paraclis. Ne-am închinat și la epitaful Mântuitorului, aflat într-o raclă în absida stângă, brodat în 1865 de maica Antonina, în fir de aur și argint, unic prin frumusețea și măiestria execuției.

Nu departe, pe un alt deal, intrăm pe poarta Mănăstirii Saon, la fel de albă ca toate mănăstirile dobrogene, ieșite parcă din spuma mării și din valurile Dunării. Cu o istorie asemăntoare cu cea a Mănăstirii Celic Dere, de unde au venit în 1846, primii călugări, Mănăstirea Saon a devenit, din 1930, mănăstire de maici. Intrând în biserica mare, construită din piatră și cărămidă, în 1909-1959, cu hramul „Acoperământul Maicii Domnului”, descoperim icoanele frumoase la care ne închinăm. Pe bolta Sfântului altar, pe bolta mare și din pronaos, pictura este realizată de parintele Sofian. În spate, curge Dunărea, iar aproape de ea, despărțite de o pădurice se întinde șirul lung de chilii scunde, inundate de mușcate. În  fața lor, este biserica veche, construită în 1886, din chirpici și lemn, acum pitită printre flori și arbori, cu două turle albe pe acoperișul de tablă. Ne uimește prin unicitate, colorit și icoane: stranele din lemn simple, la fel ca și plafonul oval, stâlpii și iconostasul sunt vopsite în culoarea cerului senin, reflectat în apele mării, icoane vechi, cu influențe rusești. Sfântul lăcaș amintește de lăcașurile de cult lipovenești. Pe bolta turlei albastre (specifice geamiilor musulmane), steluțele aurii exprimă simbioza culturală a diferitelor etnii din Dobrogea. Ne închinăm la icoana Maicii Domnului din 1882, cu puteri tămăduitoare. Iconostasul construit după 1900, a fost pictat de Nicolae Durata.

Oprim, apoi, la Complexul paleocreștin de la Niculițel care adăpoștește zidurile unei biserici paleocreștine de la sfârșitul secolului al IV-ea, unde se păstrează, sub altar, cripta martirică monumentală, de formă cubică, monument unic în Europa. În acest loc, în 1971, au fost descoperite trupurile a patru martiri cu numele de Zotic, Atal, Camasie și Filip, nume înscrise în tencuiala crudă, martirizați la Noviodunum, în 4 iunie.

Ne îndreptăm spre Mănăstirea Cocoș, vechi monument istoric monahal, din 1833. Totul a început cu un așezământ de nuiele și lut, ridicat de trei călugări români de la Neamț, trecători pe la Athos și a ajuns astăzi la o biserică monumentală, îmbrăcată în haina mozaicului, construită între 1911-1913. Intrăm pe sub clopotnița veche, înaltă de 30 metri, din perioada 1862-1884 care se continuă cu corpul chiliilor. În fața chiliilor, construite în stil oriental cu pridvor din lemn și cerdac, cu două niveluri, apare mănăstirea albă, cu cele trei turle, simplă, zveltă și măreață.

Înăuntru, ne întâmpină o eleganță și o strălucire aparte. Catapeteasma, aurită în întregime este sculptată în lemn de tei, iar pictura este realizată din mozaic placat cu aur, lucrat de o echipă din Iași. Cei patru sfinți martiri, Zotic, Atal, Camasie și Filip, descoperiți la Niculițel, au fost așezați aici în anul 1973, în patru racle sub un baldachin auriu.  

În drum spre casă, ne oprim la Mănăstirea Ciolanu, din secolul al XVI-lea, construită pe o sihăstrie mai veche, pe culmea cu același nume, cea mai cunoscută așezare monahală din județul Buzău. Este întemeiată ca biserică de zid, în 1589-1590, ctitorită de doamna Neaga, soția voievodului Mihnea al II-lea, cu hramul „Sfântul Gheorghe”, pe locul unei bisericuțe de lemn întemeiată aici de călugări isihaștri încă din 1568-1577. Biserica mare, cu hramul „Sfinții Petru și Pavel”, a fost ctitorită în 1828. 

Dincolo de munți, în apropiere de Brașov, pe dealul Fișerului, ne întâmpină Mănăstirea Bu­nești, ctitorie recentă, unde primele viețuitoare sunt maicile Filofteia și Rafaela Potcoavă, nepoatele părintelui Stăniloae.

Ultimul popas a fost la Mănăstirea Sighișoara, casă frumoasă a Sfântului Dimitrie.

Drumul a fost lung, dar ca pelerini, urmând pașii sfinților, iar de data aceasta chiar pe ai Sfântului Apostol Andrei, nu am simțit oboseala. Mergând la izvorul credinței noastre, ne-am hrănit sufletul cu apa cea vie pe care ucenicii Domnului au răspândit-o. Acolo am găsit pace, lumină, pentru că mreaja, aruncată mai adânc a scos la iveală frumusețea pe care Hristos o așază în inima omului care-L caută, care-L primește și care-I urmează. Nu în pustite, nu în izolare, ci chiar îm în mijlocul lumii noastre deseori tulburată și neliniștită.