Pelerini clujeni la sfintele lăcașuri din Munții Apuseni

Credincioși din Parohia „Nașterea Domnului” din Cluj-Napoca, păstorită de preoții Nicolae Buda și Ciprian Taloș, au pornit într-un pelerinaj la mănăstirile din Munții Apuseni. Majoritatea pelerinilor a fost formată din membri ai corului parohiei, compus din credincioși dornici să cânte din iubire pentru Hristos, sub îndrumarea lui Radu Pintea, în duminici și sărbători.

Ziua ploioasă nu era prea darnică în invi­tații la călătorie: toamna mirosea a frunze veștede și ude, dezlănțuindu-și toate puterile ei peste pământul copleșit. Dragostea de cele sfinte învinge piedicile unei zile umede și plânse și plecăm, însoțiți de părintele Ciprian Taloș, spre inima Țării Moților, pământ de legendă și dor, leagăn curat al credinței strămoșești. Valea Arieșului ne întâmpină și ne luminează calea întunecată de ploaia ce cădea din norii prăvăliți peste sate, păduri și munți.

Oprim mai întâi la Remetea, unde, în căușul larg al Depresiunii Trascăului, stau de veghe, nu de multă vreme cel două mănăstiri, „Sfântul Ioan Botezătorul” și „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil și Rafail”, ctitorii ale preotului din Poșaga, Ioan Comănici. Aici se scrie în fiecare zi istorie, prin rugăciunile ridicate spre cer.

La Mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul” totul este într-o desăvârșită ordine, de la intrarea pe porțile larg deschise, pe aleile mărginite de iarba încă verde și tuia. Corpul de chilii, pangarul, biserica răspândesc o suavă lumină, izvorâtă din galbenul veșmintelor lor, pentru a intra în armonie cu anotimpul și cu veșnicia. Zidurile, sub forma unei uriașe cruci bizantine, se odihnesc ocrotite de turla mare. Înăuntru, un miros aparte de la cele 40 de candele ascunse vederii la intrare, unde uleiul se jertfește, arzând în flăcări sfioase, așezate pe polița icoanei Maicii Domnului, cu fața spre Altar. Icoana este făcătoare de minuni, iar părintele duhovnic ne și spune câteva dintre ele.

Nu departe de aici, intrăm pe poarta de lemn și, lateral, plutind printre cețurile ce coboară de pe văi, născută din valurile albe, apare în fața noastră biserica, cu veșmânt de mireasă. Totul e impresionant: verdele ierbii și al brazilor ce străjuiesc aleile pavate contrastează cu amestecul de culori ale pădurilor din jur.

Mănăstirea Lupșa

Sub ploaia care neîncetat bătea subțirel plecăm la drum pe Arieș în sus, pe sub poale de munți, cu Trascăul în stânga și Muntele Mare în dreapta, printre aceleași păduri peste care ard limbi de foc divers colorate, aprinse de mâna îndemânatică și transparentă a toamnei. Ne așteaptă un loc binecuvântat, unde, într-o poiană largă, verde, cu pâlcuri de brazi înalți, se ivește Mănăstirea Lupșa, înconjurată de ziduri de cetate. Intrăm pe poarta mare, larg deschisă. Biserica de zid e în lucru, se pictează și ne îndreptăm spre bisericuța din lemn de stejar, cea mai bine păstrată din Transilvania (1421), albul pereților fiind pus în evidență și mai mult de culoarea întunecată a aco­perișului lat. Pe sub cupola ușii de lemn, pășim în pronaos, într-un un mic colț de rai.

În noas, pe închinător se odihnește icoana Sfântului Nicolae. Toate icoanele par că nu demult s-au ivit de sub mâna unui pictor iscusit și ne îndeamnă cu duioșie, la smerenie și la rugăciune. Clădirile mai noi sunt din 1992 când s-a reînființat mănăstirea, cu al doilea hram „Înălțarea Sfintei Cruci”, și cuprind stăreția, chiliile și pangarul, o adevărată bibliotecă, împodobită cu obiecte bisericești. Mergem spre biserica nouă, iar înăuntru, minunea cea mare este Icoana Maicii Domnului din stânga naosului, „Mângâietoarea”, copie în mărime originală a celei de la Vatoped, din Grecia. Este greu să te desparți de liniștea ce domnește în acest loc, liniște care izvorăște din rugăciune și din frumusețea din jur.

Mănăstirea Pătrângeni din Țara Moților

Mai departe, ne așteaptă frumoasa Țară a Moților. Aici trăiesc oameni cu suflete tari, puternici, pentru că aici un Horea, un Iancu, s-au ridicat să se apere de cei care au râvnit mereu la aurul, lemnul și toate bogățiile acestor pământuri binecuvântate de Dumnezeu. Trecem prin Bistra și ne oprim apoi în Câmpeni, inima acestei țări „dintre munți”, unde ne așteptau plăcinte calde, oferite de rudele unui credincios, fiu al acestor locuri, dovadă a ospitalității și buneicuviințe a acestui neam.

Coborâm spre Abrud și Zlatna, nume cu rezonanță istorică și, păstrând în stânga pădurile pastelate de pe culmile munților, ajungem la Mănăstirea Pătrângeni, unde oricând ne reîntoarcem cu aceeași bucurie, pentru că aici totul dovedește marea iubire a lui Dumnezeu pentru oameni noi, și a omului pentru Dumnezeu. O mână de slujitoare ale Domnului și mulți cre­dincioșii cu dragoste de cele sfinte au așezat la poalele pădurii Negraia un loc de închinare rupt din rai.

Dincolo de gardul de metal negru, care urcă în trepte panta spre mănăstire, descoperim printre brazii din curte și sălciile de cealaltă parte a aleii, siluetele albe ale celor două biserici. Prima ne apare în față în capătul scărilor abrupte, zveltă, purtând pe creștet turla hexagonală cu cupolă rotunjită. Intrăm înăuntru și, pentru că este un lăcaș închinat Maicii Sfinte, cu hramul „Buna Vestire”, simțim binecuvântarea ei și grija maicilor pentru ocrotitoarea lor, pentru că totul este în desă­vârșită rânduială.

Din pridvor, sub cerul întunecat care amenință mereu cu ploaie este o priveliște de neuitat: valuri de păduri, luptându-se cu cețurile care vor să le acopere frumusețea veșmintelor galben-roșiatice, bulzii din depărtare, stânci golașe de calcar, care cu veacuri în urmă, au adăpostit primii pustnici, unul din ei cel mai înalt, numindu-se chiar „Degetul lui Dumnezeu”. Privind pe latura dreaptă a pridvorului ni se dezvăluie grădina frumoasă a Maicii Domnului, cu iarbă și cu trandafiri înfloriți în acest octombrie târziu, cu bolți de verdeață, toate îngrijite de mâini iubitoare de frumos și de Hristos.

În apropierea paraclisului cu hramul „Sfântul Ilie” este altarul de vară, spre care ne conduc alei pietruite. Frumos, elegant, alb, paraclisul a fost sfințit în 2002 de către IPS Arhiepiscop Andrei. Ne mângâie sufletele culorile pastelate, albastrul distins al bolții, de pe care ne binecuvintează Sfânta Treime, înconjurată de cetele îngerești. Ne închinăm la Icoana Maicii Domnului cu trei mâini, cu o istorie interesantă. La Muzeul mănăstirii, aflat în corpul de chilii împreună cu trapeza, istoria, credința acestui popor, etnografia, ocupațiile locuitorilor acestor locuri ni se dezvăluie într-un mod aparte, descoperind lumea bunicilor plină de tihnă și de o altfel de curgere a timpului.

Mănăstirea Râmeț, în munții Trascăului

Lăsăm în dreapta stânca golașă și mergem o vreme pe Valea Ampoiului și, însoțiți din nou de culmile cu păduri ruginii ale Trascăului, ajungem la Mănăstirea Râmeț, aflată pe Valea Geogiului, la intrarea în Cheile Râmețului. Numele derivă din acela de „eremit” ce atestă vechimea acestei lavre monahale (este menționat anul 1214). În fața porților ne impresionează susurul apei, ploaia de frunze galbene și zărim de aici, doar piatra sură a Trascăului, pe care se profilează un turn roșu de biserică ce se întrece cu muntele. Pătrundem pe sub clopotnița masivă, albă cu acoperiș roșu, continuată în dreapta cu clădirea pangarului, iar în stânga cu chiliile.

Biserica mare, cu hramul „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” pare coborâtă de pe plaiuri moldave, cu acoperișul cu marginile late ocrotindu-i pe sfinții care înconjoară în partea superioară locașul. Intrăm sfioși în pridvorul deschis pentru că, în dreapta, ca o amenințare, zărim pe perete focul iadului la Judecata de apoi, dar înăuntru, așezată pe tron împărătesc, vegheată de îngeri, ne privește blând și ne îmbărbătează Maica Domnului din Icoana „Pantanassa”, copia acesteia, primită de la Muntele Athos. Toate icoanele zugrăvite aici ne dau nădejde că, prin rugăciune, împlinirea poruncilor din iubire, credință și fapte bune vom găsi pace sufletelor noastre.

Racla cu moaște ale Sfântului Ghelasie de la Râmeț odihnește în dreapta Sfântului Altar. Ne închinăm cu evlavie, pășim apoi pe aleile îngrijite pe care se răsfață florile toamnei și vedem toată osteneala celor ce s-au nevoit aici de veacuri până azi: stăreția, cimitirul, muzeul, atelierele de veșminte preoțești și de covoare, biserica veche „Izvorul tămăduirii”. Pe sub poarta vechii biserici intrăm ca într-un castel medieval, descoperind acolo straturi de icoane, fiecare păstrând în ele rugăciunea de sute și sute de ani. Sub altar este un izvor de apă care acum este captat la o cișmea, în afară, și cu care-și ostoiesc setea pelerinii și-și tămăduiesc rănile sufleteșit și trupești prin credință.

Râmâne vie imaginea trupului alb al bisericii vechi, cu ziduri rotunjite și turnul înalt, ca un ostaș bătrân și bătucit în lupte, care stă smerit în spatele măreței biserici noi, lăsând-o pe ea acum să înfrunte stânca dezgolită din față.

Mănăstirea Dumbrava

Purtând în inimi nestematele de rugăciune de la poale de munte, plecăm pe Mureș spre o altă mănăstire, al cărei prag îl trecem întotdeauna ca și cum ar fi prima dată: Mănăstirea Dumbrava, din comuna Unirea. O zărim din șoseaua principală, în stânga pe deal, ca un sătuc, având acum două biserici dăruite de suflete generoase, iubitoare de Dumnezeu și de frumos. La marginea „satului”, locuiesc, prin purtarea de grijă a părintelui Vasile, copii de toate vârstele care și-au găsit aici o familie, îngrijiți de mâni delicate de măicuțe și personal cu inimi calde. Beneficiază de aceeași îngrijire bătrâni care-și alină aici singurătatea și suferințele trupului. După grădina cu animale pe care le au în grijă copiii și, după moara de apă care alimentează un lac, mai sus, se află mănăstirea.

Când pășim pe sub bolta de flori puse în ghivecele de la intrare, se deschid porțile unui mic rai pământesc; toamna întârzie să coboare aici, mușcatele și alte flori ale verii încă își mai etalează culorile și rivalizează cu cele ale frunzelor din copaci. Trecem prin fața bisericii vechi și suntem îndrumați spre cea nouă, o adevărată catedrală. Este ora Vecerniei, bate toaca și toate dealurile trimit mai departe chemarea la rugăciune. Pe sub pridvorul cu acoperișul boltit, sub turla ascuțită, pășim în sfântul locaș unde Maica Domnului de pe albastrul bolții Sfântului Altar, cu mâinile înalțate spre cer, ne cheamă la rugăciune și la smerenie.

A fost o zi binecuvântată. Ploaia ne-a așezat pe umeri stropi de cer, sfintele locașuri ne-au adus liniște în suflete, privirile au fost mângâiate de pastelurile delicate ale toamnei, iar pașii noștri au învățat că drumurile pelerinului încep pe pământ și ajung sus, la Cer.