Taina Nunţii

Cercetarea condiţiei femeii de-a lungul istoriei omenirii, în scopul de a determina cauzele deposedării ei de demnitatea la care a fost chemată de Creatorul fiinţei umane şi al universului, obligă la un efort de înțelegere a tuturor etapelor speciei umane. Sfântul Maxim Mărturisitorul susţine că femeia rămâne puterea receptivă a elementului divin; vocaţia cea dintâi a Creaţiunii, care constă în „unirea naturii create cu energia dumnezeiască necreată”, e rânduită, în planul providenţial,
a se împlini prin femeie.

Dacă în Grecia civilizaţia urbană a dus încetul cu încetul la claustrarea femeii în gineceu, lumea iudaică a accentuat deprecierea femeii prin justificări de ordin religios. În secolul anterior naşterii lui Iisus, sinagogile demonstrează separatismul categoric între femei și bărbaţi, prin construirea unor locuri diferite în casele de rugăciune, femeile rămânând în urmă şi consemnându-se dispreţul faţă de ele prin însăşi rugăciunea rabinică în care se adresează mulţumiri lui Dumnezeu din partea celor ce nu s-au născut „păgâni sau femei” (Jean-Marie Aubert, „Antiféminisme et Christianisme”, Paris, 1975, p. 116).

Prin actul creaţiei se pun bazele căsătoriei ca instituţie. Caracterul de aşezământ statornic al căsătoriei nu se opune celui de comunitate în dragoste. Taina Nunţii nu este o instituţie în sensul înzestrării ei cu un sistem de norme impersonale, ci o realitate plină de har, care corespunde prefacerii harismatice a făpturii zidite şi a iubirii pe care o aduce Hristos atunci când îi conferă demnitatea de taină.
Căsătoria nu aparţine doar primului rând de oameni, ci ea se transmite de la o generaţie la alta, căpătând pentru generaţia care o moşteneşte un caracter exterior şi adesea constrângător (Pr. Prof. Ilie Moldovan, „În Hristos şi în Biserică. Adevărul şi frumuseţea căsătoriei, Teologia iubirii II”, Editura Episcopiei Ortodoxe Alba Iulia, 1996, p. 55).
Suntem constrânşi să observăm că nu voinţa omului este aceea care a determinat esenţa căsătoriei şi, de asemenea, că instituţia căsătoriei nu este o afacere oarecare, ci un bun spiritual, original. Specificul instituţional al căsătoriei, aşa cum o aflăm de la origini, îl constituie natura ei religios morală.

Căsătoria, în structura ontologică

Instituţia nu rămâne străină de realitatea iubirii dintre bărbat şi femeie. Soţii care compun societatea conjugală şi căsătoria însăşi, alcătuită de soţi, nu sunt două realităţi, ci feţele unei singure realităţi, care nu se pot concepe una fără cealaltă. Căsătoria se găseşte, cu alte cuvinte, permanent în însăşi structura lor ontologică.
Thoma de Aquino, trasează din liniile directoare ale gândirii apusene, degradând ideea de femeie, pe care o aşează într-o ordine strict biologică: „femeia era necesară, scrie el, comentând referatul biblic al Facerii, ca parteneră pentru lucrarea de procreare şi nu pentru alte activităţi, cum pretind unii, căci pentru toate celelalte lucrări, bărbatul este mai bine ajutat de către alt bărbat, decât de o femeie” (conform Saint Thomas Aquinas, „Sum of Theology 1.1”, q. 92 a.1.).
Sfântul Maxim Mărturisitorul susţine că femeia rămâne puterea receptivă a elementului divin; vocaţia cea dintâi a Creaţiunii, care constă în „unirea naturii create cu energia dumnezeiască necreată”, e rânduită în planul providenţial a se împlini prin femeie. Ea va mărturisi prin lume că va rămâne o icoană a paradisului ce nu poate fi dat uitării: ultimul act al iubirii divine creatoare, dar mai mult decât atât, va reflecta şi va împărtăşi această iubire în universul nou, spiritual, pe care îl creează împreună cu bărbatul în Căsătorie.

Sfânta Fecioară Maria, modelul suprem

Sfânta Fecioara Maria este modelul suprem al dăruirii de sine, ca şi al neprihănirii întru sfinţenie, pe când vechea Evă este modelul decăderii. Această josnicie, cădere, este adeseori înveşmântată în farmecul exterior al femeii, care acoperă un imens pustiu sufletesc.
Corupţia bărbatului nu este atât de hotărâtoare în destinul căsătoriei pe cât de decisivă este a femeii, deşi statutul etic al convieţuirii impune obligaţii identice celor doi soţi.
Femeia, după Sfântul Apostol Pavel, este „slava bărbatului” (I Corinteni 11, 7). În puritatea sa luminoasă dintâi, ea este ca o oglindă care reflectă chipul bărbatului, îl descoperă lui însuşi, iar prin acest lucru îl predispune unirii cu Dumnezeu. În acest fel, ajutorul pe care îl acordă bărbatului este acela de a se înţelege pe sine, de a-şi realiza în lume destinul propriu, dar în acelaşi timp şi de a-şi realiza împreună un destin specific vieţii creştine.
Aceasta e taina iubirii adevărate în nuntă, după chipul lui Hristos, şi când nunta pecetluieşte şi înveşmântează o asemenea iubire, atunci ea e mereu creatoare, aduce mereu ceva nou, fiecare descoperă prin celălalt valori noi prin iubire, şi fiecare cu grijă păzeşte şi se teme să nu se stingă acest foc sacru. Naşterea de prunci nu e nici unicul, nici principalul scop al nunţii. Eva şi Domnul Hristos nu s-au născut din nuntă în accepţiunea ei pământească.
Deci nunta, pe lângă procreaţie are şi un scop mai înalt: ajutorul reciproc şi creaţia. Soţii se unesc unul cu altul, se sprijină și se împlinesc, dar totodată încetul cu încetul îşi anulează patimile, îşi transfigurează simţurile, îşi spiritualizează relaţiile; în acest fel se înlesneşte creaţia de valori (Pr. Constantin Galeriu, „Taina nunţii”, în revista „Studii Teologice”, nr. 7-8, 1960, p. 489).
Taina Nunţii are un caracter ecleziologic, cu rădăcini în relaţia primordială a Dumnezeului Treime; ea presupune o sporire a trupului adamic, apoi al celui de al doilea Adam (...) această pereche, sfinţită de Biserică, constituie crearea unei părţi a Bisericii.