În Arhiepiscopia Alba Iuliei au fost zidite relativ recent două case unde sunt găzduiţi şi mângâiaţi mai mulţi copii cu dizabilităţi, dintre care unii care nu se pot deplasa şi nu comunică. Părintele
28 Apr, 2024
„Avem biserică frumoasă şi părintele e lângă noi“
Continuăm călătoria noastră prin oraşul de lângă Dunăre, oprindu-ne astăzi la un sfânt lăcaş ridicat chiar la intrarea în localitate. Este vorba despre Biserica „Adormirea Maicii Domnului“, o parohie recent înfiinţată, aflată în grija tânărului preot Cornel Dună. Vă prezentăm în cele ce urmează o secvenţă din realitatea unui loc din sudul ţării, înnobilat de existenţa unor oameni neştiuţi, dar care ne fac cinste prin sinceritatea, simplitatea şi omenia lor.
Dincolo de indicatorul rutier care semnalizează intrarea în „Dăbuleni, localitate de frontieră“, pe partea dreaptă, o biserică albă ca o mireasă se arată, uşor, uşor, pe măsură ce înaintăm. Prin emoţia simţită la vederea crucii de pe turlă, prin dimensiune şi prin culoare, lăcaşul de închinăciune domină spaţiul, îndulcit de o paletă coloristică plăcută ochiului, cu tonuri diferite de verde, galben şi, pe alocuri, cenuşiu. Şi pentru ca acest tablou al lui Cuptor să fie complet, se adaugă pătura unui cer senin, care ţine în faldurile sale un soare ca un pepene, dătător de lumină dogoritoare.
„Am considerat că e bine să-mi îndeplinesc misiunea aici“
„Parohia Dăbuleni V a fost înfiinţată în anul 2006, în urma Ordinului nr. 1105 emis de Mitropolia Olteniei, cu binecuvântarea Înaltului Teofan, mitropolit pe vremea aceea. Piatra de temelie a fost pusă în toamna anului 2001 în zona de est a localităţii, unde ne aflăm acum, care era puţin defavorizată, deoarece prima biserică de aici, de la intrare, este tocmai în centru. Oamenii erau nevoiţi să meargă aproape 2 km la una dintre bisericile unde am slujit şi eu o perioadă de un an şi jumătate. Cei tineri mai veneau la slujbe, însă toţi au mulţumit Domnului pentru că anul trecut, în 3 iunie, în Duminica Pogorârii Sfântului Duh, a fost cu putinţă să facem prima slujbă în noul lăcaş de cult“, deschide dialogul părintele Dună, care poartă responsabilitatea sufletelor a 360 de case, adică în jur de 500, 600 de familii.
Parohul spune că, deşi este mulţumit de prezenţa oamenilor la sfintele slujbe, „mai este de lucru. Fiind o parohie nouă, o biserică nouă, ca orice casă nouă, are nevoie şi de sfaturi şi de misiune. Suntem mulţumiţi, pentru început, de prezenţa la slujbă, dar tot timpul este loc şi de mai bine. Oamenii vin la slujbe, nu uită niciodată de Dumnezeu, oricât ar fi de încercaţi.“
Preotul Cornel Dună s-a născut în aceste locuri doljene. Cunoaşte necazurile, nevoile şi felul de a fi al oamenilor statorniciţi în zona Romanaţilor şi este prezent în mijlocul lor, chiar şi la muncile agricole. La întrebarea de ce a ales să rămână la Dăbuleni, parohul răspunde: „Familia mea, părinţii mei sunt aici. Am considerat că e bine să-mi îndeplinesc misiunea aici. Sunt preot din anul 2001. Am slujit la o altă biserică de aici, din oraş - Parohia Dăbuleni II. Am avut şi o altă misiune în Mehedinţi, la biserica Parohiei Dumbrava de Sus, unde am renovat o biserică.“
Slujitorul Sfântului Altar ocrotit de Maica Domnului vorbeşte cu drag despre biserică, pe care o cunoaşte atât de bine, începând de la prima piatră de temelie şi până la ultimul cui care a încheiat lucrările de construcţie. Ar mai fi de făcut pictura. „Nu putem spune că am lucrat şase ani. Spre exemplu, în 2010 nu s-a lucrat nimic, pentru că nu au fost bani. Consiliul local, primarul Nicolae Drăgoi m-au ajutat foarte mult. Credincioşii au contribuit foarte puţin.“
„Mă căznesc cât oi putea să viu la biserică“
E linişte şi răcoare în sfânta biserică. Miroase a curat şi a nou. Se lasă un moment de tăcere, câtă vreme privim la catapeteasma atent lucrată în lemn. Nu trece mult şi în uşa de la intrare apare o siluetă mărunţică, care se sprijină într-un băţ subţire. E o femeie. O bătrână. Se descalţă la intrarea în biserică de perechea de şlapi prăfuiţi, se închină şi se îndreaptă spre noi. Zâmbeşte ştirb, dar cu atâta bucurie pe chip… Şi nici măcar nu ne cunoaşte. Priveşte drept în ochi şi pare bucuroasă că a găsit oameni cu care să schimbe o vorbă. O întreb cum o cheamă.
- Elena Mitroi. Rebatău ne spune numele, răspunde femeia.
- Câţi ani aveţi? mai întreb în timp ce ne aşezăm pe câte un scaun.
- Off, eu zic să nu mai fie: 77 de ani şi am plecat în 78 de ani.
- Dar nu sunt aşa de mulţi…
- Of, mamă, să nu mai fie, să pătimim, că nu mai e timpul să pătimim, dar cum o fi ceasul. De aia mă închin la toate bisericile. Nu am nici o pretenţie, un ceas bun, asta e. Am petrecut multe necazuri, am părinţi, am om, am surori moarte.
- De ce v-aţi descălţat? întreb privind picioarele obosite de ani şi de muncă ale bătrânei Mitroi.
- Ete, zisai ca să nu umplu pe-aicea, arată tanti Elena cu gesturi largi spre biserică.
- Veniţi de la câmp?
- Nu, am fost la o brutărie, cu probă de grâu. Ca să ia analiza, să vedem: merge, nu merge... Am treierat şi nu prea îmi convine, se destăinuie bătrâna de parcă ne cunoaştem de-o viaţă.
- De ce nu vă convine grâul? o întreb şi iau un pumn de grâu din plasă, lăsându-l să curgă printre degete înapoi.
- E mărunt. Să ia analiza, să vedem dacă e bun mărunt. Zise la brutărie că merge... Uite, n-are ciocârlan (n.r., neghină)... Spuse că la 100 kg, ies 50 de pâini pe uşor. Am măcinat în februarie 600 kg de grâu, dar a fost numărul unu, a fost ce nu s-a mai pomenit. Dar cu ăsta ce să fac? Ieri am fost la ingineră, am văzut căruţele cu grâu şi am întrebat, zic: «Grâu vechi ori nou?» Ei âce: «Nou» Inginera mi-a zis: «Îl iau, mamaie, dar e uşor», lămureşte şi surprinde cu luciditatea ei tanti Elena.
- Vă mai ţineţi de pământ la anii aceştia?
- O, păi da! Ce mănânc, dacă nu? Copiii mă ajută, muncesc ei.
- La biserică veniţi?
- Mă căznesc cât oi putea... De grijanie, cât oi putea, să viu la biserică. E mai bine la biserică.
- De ce?
- Pentru că ştiu eu că e mai bine. În casa Domnului e mai bine. Avem biserică frumoasă, şi aproape, şi părintele e lângă noi, aşa că suntem mulţumiţi de ce s-a făcut. Aşa de drag ne e! Daâ noaptea când se aprind luminile? Nici nu mai este biserică ca asta, spune bunica Elena Mitroi. Face câţiva paşi şi ajunge cu închinăciuni mari în faţa sfintelor icoane. Sărută din toată inima, cu sunet, asemenea copiilor, chipul Mântuitorului şi al Maicii Sale. Se întoarce pe călcâie, se face nevăzută în lumina uşii de la intrare, nu înainte de a ne ura cu seninătate: „Sănătate multă la toată lumea“.
