Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Reportaj Cum S-a odihnit Hristos în inima mea la Râmeț

Cum S-a odihnit Hristos în inima mea la Râmeț

Un articol de: Dumitru Manolache - 29 Ian, 2017

A nins la Râmeț, așezat, tăcut, ca o priveghere de pustnic. S-au albit cărările cerului, ca un săniuș, pe care seară de seară urcă spre Domnul îngerii cu rugăciunile maicilor pe aripi. Aici am ajuns și eu într-o noapte fulgerată de ger, nebănuind că venisem să-L odihnesc pentru câteva zile pe Hristos în sufletul meu. Aveam să-mi luminez această neînțeleasă lucrare ascultând un părinte de aici, tălmăcindu-mi mie, rătăcitor pelerin prin prezent, lecția sporului duhovnicesc dobândită de un sfânt din Pateric.

Cel ce urcă pe Valea Geoagiului spre Râmeț la ceas de zăpadă „se va simți eliberat de bâlciul orașului, mai bun și mai împlinit”, cum scrie Florin Șinca, în minunata lui monografie despre Mănăstirea Râmeț din Arhiepiscopia Ortodoxă Română Alba Iulia. Întocmai m-am simțit și eu în acest ținut duhovnicesc de sub stâncile Piatra Cetei, Pleașa și Tarcău, din Munții Tras­căului, în sihăstria ere­mi­ților de odinioară, adunați la rugăciune neîncetată aici încă din veacul al XIII-lea. Loc încărcat de istorie, dar și „de zbatere a românilor pentru graiul lor, pentru credință ortodoxă și patrie”, cum spune cel invocat mai sus.

Definirea deplină a sihăstriei

Sihăstria Râmeț este aproape imposibil să o cuprinzi pe de-a-ntregul într-o istorie. Căci ea înseamnă un lung șir de părinți nevoitori, evenimente și jertfă, de poezie, lumină și culoare, ce toate la un loc trec hotarul cuvintelor. Poate de aceea ea se definește deplin în însăși toponimie, Râmeț fiind un cuvânt ce se trage de la cel al eremiților, adică al pustnicilor care au sfințit cu tăcerile, răbdările și rugăciunile lor locul unde s-a înveșnicit și poporul român, cu credința lui ortodoxă și tradiția lui. Iar această înveș­nicire nu trebuia neapărat săpată în piatră pentru a se mărturisi. Ei, anahoreții, au rânduit prima mănăstire, și cea mai organizată din Apuseni, la sfârșitul secolului al XIII-lea sau la începutul celui următor. O confirmă o extraordinară inscripție în limba slavonă din 1377, găsită în 1966 pe al treilea strat de pictură din biserica veche, dar deslușită în plinătatea ei abia în 1978, în care se pomenește și de Arhiepiscopul Ghelasie. Cel ce avea să se descopere credincioșilor ca sfânt, în mod minunat, în vara anului 1924. Atunci, apele umflate ale pârâului ce trece prin imediata apropiere a bătrânei sihăstrii au dus la vale multe oase din cimitirul mănăstirii. Numai craniul Sfântului Ghelasie, scos din mormânt, s-a oprit la fereastra bisericii vechi, răspândind în jur miros de mir. Și tot în acel loc a apărut și un izvor cu apă de cristal.

Istorie, tradiție, evlavie

De-a lungul veacurilor, mulți domnitori au ocrotit mănăstirea, precum Matei Corvin, Radu cel Mare, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu, mitropoliți precum Teodosie, Atanasie sau Gavriil Calimachi. Apoi, la 1762, Maria Tereza a distrus-o parțial. După refacere, la 1785, mănăstirea a fost distrusă din nou, deoarece credincioșii din Râmeț participaseră la Răscoala lui Horea. Din 1792 până în 1940, viața monahală la Râmeț a fost întreruptă. Timp de 15 ani, până în 1955, mănăstirea a fost locuită de călugări, iar după aceea, de maici, care au viețuit în duhul locului, păstrând cu sfințenie rânduiala și tradiția îmbogățită prin evlavie. În 1959, regimul comunist a desființat mănăstirea, maicile fiind obligate să părăsească locul. Revenirea lor s-a petrecut abia în 1969. În tot acest timp, Dumnezeu a întărit soborul în suferințe și în așteptarea reîntoarcerii, prin lucrarea părintelui duhovnic Dometie Manolache, un simbol al mănăstirii, și prin efortul legendarei starețe, maica Ierusalima Ghibu, o fostă ucenică a Părintelui Arsenie Boca. După întoarcerea maicilor, mănăstirea a cunoscut o perioadă de continuă dezvoltare. Între 1982 şi 1992, s-a ridicat noua biserică, cu hramul „Sfinții Apostoli Petru și Pavel”, a fost canonizat Sfântul Ierarh Ghelasie și s-a înființat un muzeu de artă religioasă, cu colecții importante de carte veche, icoane, numismatică, obiecte bisericești. În 2014, a fost instalată ca stareță stavrofora Apolinaria Barb, vechea sihăstrie cunoscând o etapă nouă de slujire și dezvoltare. Sub îndrumarea duhovnicească a părintelui protosinghel Antonie Kătinean, obștea mănăstirii continuă nevoința eremiților de peste veacuri, dar și lucrarea socială a Bisericii, atât de vie și necesară în aceste vremuri. Așa se face că la Râmeț primesc îngrijire, sprijin psihic și emoțional, asistență medicală în sistem protejat, asigurat de maici cu pregătire specială, vârstnici și persoane cu dizabilități, în cadrul a două module coordonate de Fundația „Valea Mănăstirii”. Și tot aici funcționează un atelier de țesut covoare, unul de broderie și unul de croitorie, o frumoasă bibliotecă și un cor al maicilor, care prin cântările sfintelor slujbe ne ridică pe noi credincioșii până la tâmpla cerului.

Duhul de pace și de liniște

A nins la Râmeț, așezat, tăcut, ca o priveghere de pustnic. Calc zăpada încrețită de ger ca și cum m-aș întoarce la mine dintr-o trecută zbatere, liniștit, cum nu am mai fost de mult. Privesc în noapte, prin fereastra chiliei mele, luna ce strălucește peste culmi, de dincolo de ninsoare, ca printr-o perdea de țurțuri. Privesc fără să mă gândesc la ceva anume, cu inima rezonând într-un fel la ecoul Vecerniei tocmai sfârșite. Trăiesc în aceste clipe liniștea atingerii unor moaște, când totul capătă sensul nevăzut al fâlfâirii unei aripi de înger, când starea ți se preschimbă în zbor. La Râmeț, zilele se scurg precum ceara topită, precum cuvintele în versuri, și mă trezesc recitând o strofă păunesciană: Eu voi cădea, așa cum cad poeții,/ Dar tu, urmașul meu, să știi că ești/ Un mort de rând ce-și caută Râmeții,/ Templul eternității românești.

„Din mila lui Dumnezeu, mănăstirea noastră a avut duhovnici deosebiți, precum părintele Dometie Manolache, iubit de toată lumea și de Dumnezeu, la Care a fost chemat în 1975. Oameni cu credință aleasă, care au format o obște model”, îmi măr­turisește într-o dimineață maica stareță Apolinaria, cu care aveam să vizitez a doua zi mănăstirea. „După părintele Dometie, a dus greutatea și povara acestei obști maica Ierusalima Ghibu, stareța noastră până în 2014. Rămâne ca și de acum încolo fiecare dintre noi, pe măsura ostenelilor și a luptei proprii, să trăim și să sporim ceea ce ne-au învățat și ne-au lăsat acești iluștri înaintași. Obștea numără acum în jur de 80 de maici, multe în vârstă. Viața în mănăstire, dacă o trăim așa cum ne cere Dumnezeu, este ușoară. Pe de altă parte, nici ispitele nu sunt puține. Dar harul lui Dumnezeu, rugăciunile celor care s-au ostenit aici înaintea noastră, lăsându-ne bogăție spirituală și materială, ne ajută să rezistăm și să ne ducem viața pe mai departe. Bineînțeles, mai avem încă multe de învățat și de împlinit, dar gândul nostru este acela de a face, cu mila lui Dumnezeu, ceea ce trebuie. Încă de pe vremea Preasfințitului Emilian Birdaș a existat o preocupare deosebită pentru istoria acestui loc. Iar specialiștii care au lucrat aici ani mulți au vederat vechimea și importanța așe­zământului. Astfel, în 1988, cu îngăduința lui Dumnezeu și cu eforturile depuse de Preasfin­țitul Emilian, de maica stareță Ierusalima și de obște, s-a reușit, printr-o tehnică specială adusă de ing. Eugeniu Iordăchescu, să se ridice biserica veche la peste doi metri față de baza pe care fusese zidită și să se restaureze pictura, salvându-se astfel neprețuitul monument. Apoi, prin eforturile istoricului Vasile Drăguț și ale altor cercetători, s-a aflat adevărata vârstă a bisericii vechi, care inspiră multă sfințenie, pentru că aici au trăit pustnici nevoitori care au lăsat un duh de pace, de liniște și de preamărire a lui Dumnezeu. Și acest duh lucrează și astăzi, în măsura în care fiecare avem deschidere spre el, ca spre o icoană pe care o purtăm cu noi în minte și în sufletul nostru”, măr­turisește maica stareță Apolinaria Barb.

Întâlnirea cu părintele Antonie

Cu părintele protosinghel Antonie Kătinean, duhovnicul mănăstirii, am discutat cu două zile înainte de a pleca de la Râmeț. O întâlnire ca un dumicat de anafură. Ca o respirare caldă într-o dimineață înlemnită de ger, în care te trezești cu gustul nemărturisit al nevoii înțelegerii unei necunoscute împungeri a inimii. Cuvioșia sa se află la Râmeț din 1999.

„Suntem trei părinți care asigurăm buna desfășurare a slujirii aici și împlinim toate rânduielile locului, care aduc o frumusețe și un simțământ aparte celor care vin la noi. Evident, lucrează și rugăciunea, dar și ocrotirea Sfântului Ghelasie, ale cărui moaște se află în mănăstire. Toți cei care au viețuit aici și-au pus o amprentă aparte pe locul acesta. Ei au lăsat din duhul lor. De aceea le simțim osteneala și jertfa”, îmi mărturisește părintele, pe care l-am întrebat ce-i lipsește deșertului nostru cotidian, pe care nu reușim să-l străbatem.

„Credința și lucrarea pentru Dumnezeu și pentru suflet îi lipsesc. Dumnezeu este prezent pretutindeni. Deci, și în lumea agitată. Uneori poate fi descoperit, chiar mai mult, în viața celor din lume. La un moment dat, un părinte din Pateric, Sfântul Antonie cel Mare, se întreba: „Oare există în acest deşert un alt ascet care să aibă o viaţă duhovnicească mai înaltă decât mine, ca să merg lângă el şi să mă folosesc de îndrumarea lui?” Atunci, un glas i-a zis să meargă în cetate la un curelar și acolo va afla. Și, când a ajuns la el, a văzut că omul acela era cercetat de o lumină din cer, noaptea când venea la biserică, unde, prin rugăciune și credință, deschidea ușile încuiate. Și, mergând după el acasă, l-a întrebat cum de face toate acestea. Iar omul i-a răspuns că nu săvârșește lucru mare, ci ceea ce face orice om. Cuviosul a insistat să-i vorbească despre lucrarea lui duhovnicească. Și acesta i-a spus că din câștig face trei părți: una pentru familie, una pentru săraci și una pentru Biserică. Atunci ascetul și-a dat seama că el se roagă lui Dumnezeu și că Îl slujește, dar nu face fapte de milostenie ca acest curelar. Deci, Dumnezeu este prezent oriunde, numai că lumea nu Îl caută suficient și destul de profund. Căutarea lui Dumnezeu trebuie făcută mai întâi în ființa noastră. Începutul îl facem în vederea viețuirii interioare. Când omul începe să se cunoască pe sine, deja se angajează pe calea spre Dumnezeu, apropiindu-și-L. Dar, pentru a-L descoperi, trebuie să faci mai mult. Mai întâi, să cercetezi cuvântul Lui, care Îl descoperă pe El Însuși. De aceea este bine ca omul să aibă un program duhovnicesc, pe care să-l respecte cu acrivie și hotărâre. Adică un program de rugăciune zilnică, să cerceteze Sfânta Scriptură și cărțile Sfinților Părinți. Încet-încet, căutând în felul acesta, omul va descoperi lucruri noi, prin care Dumnezeu Se face cunoscut. Participând la slujbele Bisericii, cuvântul lui Dumnezeu intră în inima omului. Și eu cred că cea mai mare bogăție asta este: ca omul să-și împroprieze cuvântul lui Dumnezeu. Să și-l imprime în minte și în inimă. Și apoi să-l facă să lucreze în el pentru a aduce roade. Apoi, e nevoie și de sfaturile preoților, care îl ajută să pună început bun mântuirii și întăresc căutarea lui Dumnezeu. Sfatul cel mai bun este acela ca fiecare, acolo unde se află, să-și facă datoria pentru care a fost chemat de Dumnezeu. Și, pe lângă aceasta, să caute să-L odihnească pe Hristos în sufletul lui, prin rugăciune, prin fapte bune și prin meditație cât mai deasă la Împărăția lui Dumnezeu”, îmi spune părintele protosinghel Antonie.

Așa am aflat rostul șederii mele la Râmeț, unde venisem într-o noapte geruită de ianuarie să-L odihnesc și eu pentru câteva zile pe Hristos în sufletul meu...