Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Reportaj „Lumea s-a schimbat mult, mai ales la sat“

„Lumea s-a schimbat mult, mai ales la sat“

Un articol de: Bogdan Cronţ - 28 Iun, 2013
Fără iubire pentru tot ceea ce îl compune şi înconjoară, fără respect pentru comunitatea care îl însufleţeşte, pentru istoria şi tradiţiile perpetuate din generaţie în generaţie, satul poate fi o aglomerare de case frumoase, de ogoare, de pajişti şi ferme moderne, dar nu locul despre care poetul Lucian Blaga spunea că „ne-a menţinut şi ne-a salvat ca popor, peste veacurile de nenoroc“.
 
Aici orice gând e mai încet şi inima-ţi zvâcneşte mai rar, ca şi cum nu ţi-ar bate în piept, ci adânc în pământ undeva“, descria Lucian Blaga această lume aparte, în poezia ce avea să fie rezumată apoi în celebra expresie „veşnicia s-a născut la sat“. 
 
Gândul e aici mai încet şi inima zvâcneşte mai rar, pentru că trăirile sunt filtrate prin experienţa transmisă şi îmbogăţită din generaţie în generaţie. Satul nici nu se entuziasmează, nici nu se întristează peste măsură în faţa unor experienţe pe care le priveşte drept ciclice. Nu se bucură nemăsurat în faţa roadelor bogate, pentru că îşi aminteşte de foamete, şi nu secătuieşte de speranţă în faţa încercărilor vieţii, pentru că priveşte spre Dumnezeu. 
 
În lungul său drum prin istorie, satul românesc a suferit, inevitabil,  numeroase transformări. Unele încete, pe care le-a putut digera în ritmul său specific, altele bruşte şi violente, care l-au schilodit şi l-au făcut să se închidă în el pentru a supravieţui.
 
După transformările din perioada comunistă, spre exemplu, marcată de colectivizare, de strămutarea unor mari categorii de populaţie, şi mai ales de impunerea unui nou mod de a gândi, rupt de tradiţie şi de Dumnezeu, anii de după 1989 au adus cu ei un nou proces violent de transformare, o situaţie în care cu o mână s-a dat şi cu cealaltă s-a luat satului, punându-l, iarăşi, într-o situaţie de căutare a echilibrului necesar supravieţuirii. 
 
Vă invităm să citiţi, în cele ce urmează, o poveste din această lume, edificatoare nu doar pentru situaţia actuală a satului, ci a întregii societăţi româneşti. 

„De atunci m-au luat la ochi, pentru că am avut curajul să-i înfrunt“ 

Gheorghe Mazilu are 77 de ani, este de loc din Vlădeni, o comună aflată la circa 40 de kilometri de Iaşi. Ascultându-i povestea vieţii, ai senzaţia că stai de vorbă cu unul dintre personajele lui Liviu Rebreanu. În ochii de un albastru metalic şi în încleştarea mâinilor îi citeşti extraordinara îndârjire cu care a luptat, pentru dreptul său, cu cele mai temute autorităţi ale vremurilor comuniste, de la miliţieni şi secretari de partid, până la procurori şi şefi ai Securităţii. „Tata a fost pe front şi l-au ţinut ruşii prizonier doi ani în lagăr. L-au muncit într-o mină de cărbuni din Urali şi îmi povestea că doi ani de zile n-a auzit cântec de cocoş. Când s-a întors acasă şi a început colectivizarea, cu pământuri luate cu forţa şi oameni bătuţi de găşti trimise de prin Iaşi, mi-a zis să intru în rând cu lumea, să-mi văd de treabă şi să nu păţesc şi eu ce-a păţit el. Da' eu pe comunişti nu i-am înghiţit niciodată şi am avut multă bătaie de cap cu ei“, explică nea Gheorghe. 
 
Bătaia de cap a pornit de la un drept pe care el considera că l-a câştigat în mod cinstit, o cotă de porumb pe care i-o datorau cei de la colectiv pentru munca depusă. „Când am văzut că nu-mi dau dreptul cuvenit, am ajuns până la primul secretar de partid. De atunci m-au luat la ochi, pentru că am avut curajul să-i înfrunt“, povesteşte Gheorghe Mazilu. Şicanat apoi, constant, de diverşi privilegiaţi ai regimului, nea Gheorghe s-a apropiat de grupul disidenţilor de la Iaşi din anii '80, condus de scriitorul Dan Petrescu. „Mai vorbeam cu dumnealui şi i-am zis odată: Pe ăştia nu-i dăm jos cu Europa Liberă sau cu discuţii. Haideţi să punem paru' pe ei. Uitaţi, eu dau foc la trei-patru CAP-uri! Râdeau şi-mi ziceau să am răbdare, că lucrurile astea nu se fac aşa, la furie, mai ales că eram puţini şi urmăriţi la fiecare pas de securişti“, spune nea Gheorghe, cel căruia, iute din fire fiind, sfatul i-a intrat pe-o ureche şi i-a ieşit pe cealaltă. 

„I-am spus să se uite în jur, să vadă cum trăim“

Nu la mult timp după acest episod, a confecţionat 50 de pancarte, pe care a scris „Ţărani, uniţi-vă şi cereţi-vă drepturile!“, „Jos comunismul!“ şi i-a trimis o scrisoare şi lui Ceauşescu. Astăzi, un astfel de gest nu înseamnă mai nimic, dar în acele vremuri atrăgea pedepse extrem de grave. „Le-am pus noaptea pe copacii de pe marginea drumului, ajutat de un băiat. El ţinea de pază, iar eu băteam pancartele cam la cinci metri înălţime, să nu le poată da jos repede. A doua zi, s-a umplut satul de miliţieni. Cred că erau peste o sută. I-au bătut pe oameni de i-au snopit, să spună cine a făcut asta. M-au luat şi pe mine, iar unul care s-a recomandat secretar de la partid m-a întrebat de ce i-am scris lui Ceauşescu. I-am spus să se uite în jur, să vadă cum trăim, să vadă pământurile pârloagă şi gardurile de spini şi de stuf, că ăsta-i răspunsul, nu altul“, povesteşte nea Gheorghe. 
 
După acest episod, au urmat drumuri la sediul Miliţiei din Iaşi, ameninţări peste ameninţări, bătăi şi, inevitabil, arest. „Norocul meu a fost că era în preajma lui decembrie â89. Eram închis cu nişte studenţi, care fuseseră arestaţi pentru că scriau manifeste. Când îl mai aducea pe câte unul în arest, ne povestea că se întâmplă ceva afară, că a început să se tragă în oameni prin alte oraşe. Apoi a ieşit lumea în stradă şi la noi, aşa că au fost nevoiţi să ne dea drumul. Când m-am întors acasă, am văzut că tot ce aveam fusese confiscat de comunişti. Şi făina din sac mi-o luaseră. 
 
N-avea nevasta ce să pună pe masă copiilor“, îşi aminteşte nea Gheorghe.  

„Am avut speranţe mari, ca toţi românii...“

Bucuria căderii regimului pe care l-a urât şi cu care s-a luptat vreme de ani buni nu avea să-l ţină însă prea mult. „Am avut speranţe mari, ca toţi românii... Dar când am văzut cum se închid fabricile şi se vând la fier vechi, cum se distrugeau atâtea lucruri bune şi cine a început să aibă putere, drept vă spun că mi-a venit o lehamite de toate. Bişniţarii, îmbogăţiţii peste noapte, oameni fără Dumnezeu, ăştia au ajuns să ne conducă, şi în capuâ ţării, şi în bătătură. Lumea s-a schimbat mult, mai ales la sat. Nici bineţe nu-ţi mai dă tânărul, ce să mai vorbeşti de muncă, de respect, de cuvântul dat... Nu-mi place deloc ce vine din urmă, dar poate m-oi înşela eu“, spune nea Gheorghe. 

„Pe vremea comuniştilor, puteai muri cu dreptatea-n mână. Acum e mai rău“

Pentru dreptul său, aşa cum îi este firea, s-a luptat şi cu noile autorităţi. Numai că, spre deosebire de perioada comunistă, s-a trezit cu o situaţie în faţa căreia nu ştia cum să mai reacţioneze. „M-am luptat pentru o bucată de pământ care a fost a unui bunic de-al meu. Eu am crezut că le arăt actul şi ei îmi dau pământul, cum era normal. De unde? Am umblat, am plătit în dreapta şi-n stânga, am fost nevoit să ajung şi la judecată şi am primit două hotărâri de punere în posesie. Ştiţi ce mi-au spus când m-am dus să le arăt hârtiile? Că nu se poate să mi-l dea. I-am întrebat: şi eu ce fac, domnule? E pământul care mi se cuvine. «Nu ştiu. Nu-ţi convine, dă-ne în judecată». Apoi eu nu mai înţeleg nimic... Ştiţi cum e? Pe vremea comuniştilor, puteai muri cu dreptatea-n mână. 
 
Şi-au murit atâţia şi atâţia oameni. Dar acum e mai rău: stai cu dreptatea în mână şi nu te mai bagă nimeni în seamă“, este concluzia amară a lui nea Gheorghe Mazilu.
 
O scurtă poveste despre trecut şi prezent, despre efectele devastatoare la nivelul identităţii şi mentalităţii ţăranului român, despre lucruri care au lovit adânc în normalitatea şi în firescul vieţii sale tradiţionale.