Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Reportaj „Mai am multe de spus...“

„Mai am multe de spus...“

Un articol de: George Aniculoaie - 16 Feb, 2008

Dacă mergi la Biserica „Sfânta Ecaterina“, paraclisul Facultăţii de Teologie din Bucureşti, sigur îl vei cunoaşte pe Radu. Nu este duminică sau zi de sărbătoare în care să nu vină la biserică. Nu contează dacă plouă, ninge şi viscoleşte sau chiar dacă afară e caniculă. El este totdeauna prezent, acolo, alături de ceilalţi credincioşi.

Îl vezi cum stă chircit pe scaun, cu capul plecat, smerit, mai într-un colţ, să nu supere pe nimeni. Ascultă slujba. Nu poate vedea ce se întâmplă în faţă, din cauză că stă în scaunul său, dar se bucură că se poate ruga cu toţi, în „comuniune“. Îl mai deranjează copilaşii, curioşi, care încearcă să-l întrebe ceva ori vor să îl atingă. Dar Radu le zâmbeşte, încercând parcă să le spună că nu e nimic rău să stai într-un scaun cu rotile. Ei înţeleg şi tocmai de aceea vor să stea în preajma lui.

Îl cheamă Radu Atodiresei şi s-a născut în Bucureşti, în urmă cu 52 de ani. Chipul îi emană lumină, dându-ţi impresia că e mult mai tânăr. „Am fost normal“ până la un an şi jumătate, când o epidemie de tuberculoză a cuprins toată ţara. A fost vaccinat şi de atunci a rămas paralizat. „Părintele (n.r. Tănăsache Costea, de la Biserica „Sfânta Ecaterina“) s-a născut în acelaşi an cu mine, dânsul e sănătos, a avut un organism mai rezistent decât al meu“, spune ferm convins că vaccinul este cauza bolii lui.

„Oamenii nu prea înţeleg, asta mă doare. Chiar în cadrul Bisericii, cei de lângă tine, fraţii de credinţă, ce să mai zic de alţii. Nu se pun în situaţia mea.“

La vârsta de 10 ani a rămas orfan de tată. Iar după „moartea mamei, înainte de revoluţie“, a luat în casa părintească o familie tânără, care să aibă grijă de el. Apoi, chiriaşii s-au schimbat, casa a vândut-o şi el s-a mutat la bloc, la sora lui. Acolo „stăteam mai mult singur“. A încercat să găsescă pe cineva să stea cu el contra cost, dar nu a fost chip, plecau repede. După multe căutări şi promisiuni, a întâlnit-o pe Maria, la biserică, de Sfâtul Mina. „E bine aici, stă la casă, ieşim în curte şi e aproape de «Sfânta Ecaterina»“.

Maria are acum grijă de el, şi ea fiind un suflet care caută liniştea şi pe Dumnezeu. „Ne cunoaştem de 7 ani, însă la mine stă de anul trecut“, spune Maria, o femeie în vârstă, pe al cărei chip, acoperit acum de o linişte sufletească, se văd urmele unei vieţi chinuite. E singura persoană care l-a înţeles; poate să vadă din prisma lui. Are o proteză la picior, iar soţul ei „nu avea o mână şi nici picioare“. „Maria îmi face de mâncare“, adaugă Radu zâmbind, „igiena mi-o fac singur, mă chinui, mă târăsc pe jos, reuşesc eu. Mai departe nu ştiu ce o să se întâmple...“

Şi-a povestit viaţa în câteva minute, dar numai el ştie ce chinuri a îndurat în toţi aceşti ani. Cel mai mult a suferit de lipsa celorlalţi. Şi-a pus speranţe în mulţi. Nădăjduia că or să vină să stea cu el, să vorbească, să îl plimbe prin parc, dar mai ales să îl ducă la biserică.

„După revoluţie a fost un val cu mai mult entuziasm“

Cu câţiva ani în urmă părintele prof. dr. Constantin Coman a făcut un apel în facultate, au fost puse afişe pentru studenţi, să vină să stea cu el, să îl aducă la biserică. Puţini au fost care au venit. „Am încercat şi la ASCOR, nu m-a contactat nimeni, asta e, ce să fac, e trist“.

Părintele Tănăsache, de la Biserica „Sfânta Ecaterina“, a făcut şi el apel de mai multe ori la credincioşi să vină la el, să îl mângâie, dar toate au rămas fără ecou.

„După revoluţie a fost un val cu mai mult entuziasm“. Atunci veneau câţiva studenţi de la teologie la el, însă cei de atunci au plecat din Bucureşti. „Mă aduceau la biserică pe viscol, pe ploaie nu conta. S-au dus... M-au uitat...“

De la stat primeşte o pensie de doar 250 de lei şi „o pensie de la părinţi; puţin“. Nu se revoltă, „dacă atât îţi dă statul, să te baţi cu el?“. „Dacă eram în Occident, aveam o protecţie socială mai bună, la noi e haos, asta e democraţia românească“. Însă mulţumeşte, făcând cruce, „nu mă lasă Dumnezeu, se roagă părintele.“

„Aveam o credinţă slabă“

Înainte nu venea la biserică. Ştia ceva de la mama sa, fiind mai credincioasă, dar era „o femeie simplă, nu ştia să îţi explice“. Iniţierea i-a făcut-o părintele Ioan Mircea, „cu dânsul am făcut primii paşi spre Hristos. A plecat...“

De 7 ani vine la Biserica „Sfânta Ecaterina“. O iubeşte pe Sfânta Ecaterina, spun cei care îl cunosc, cum de altfel iubeşte toate icoanele şi sfintele moaşte. Viaţa lui s-a schimbat, a cunoscut rugăciunea, care îl ajută să se liniştească; „nu am o rânduială, fac aşa cum simt eu; rugăciunile de dimineaţă, de seară, citesc la psalmi, la acatiste.“

Nu poate să stea acasă când e sărbătoare, „mă simt rău sufleteşte, mă mustră conştiinţa“. Recunoaşte fericit că „de când am devenit mai credincios, nu ştiu dacă am lipsit de zece ori de la biserică, dar e mult...“. Îi place mult să vină la biserică, „eşti în comuniune cu ceilalţi, cu preotul slujitor, cu Hristos“.

Se bucură când cineva îi împrumută o carte, citeşte numai cărţi religioase „despre învăţătură, «vieţile Sfinţilor», cum să te comporţi în biserică, cum să trăieşti ca un creştin“. Cărţile de filosofie spune că nu le înţelege, „am doar 10 clase, mă limitez doar la atâta“.

Să se spovedească merge ori de câte ori simte nevoia, posteşte aşa cum poate, şi atunci când primeşte binecuvântarea de a se împărtăşi cu Sfintele Taine, se bucură. Dacă îi priveşti chipul când părintele îi dă Sfânta Împărtăşanie, vezi bucuria copilului care primeşte de la tatăl său ceea ce şi-a dorit cel mai mult. Florentina, o enoriaşă, spune plină de admiraţie, „când se împărtăşeşte, e singurul care trăieşte cu adevărat minunea“.

A avut şi momente de deznădejde, vroia să iasă din casă, să se plimbe, să vorbească. „Mai cazi, te ridici, intervii la duhovnic“. La părintele Tănăsache, acolo „fuge“ când are nevoie. „Pentru un creştin, e greu să trăiască în derivă fără un duhovnic, el e călăuza spre Hristos“.

Iubeşte oamenii, nu este invidios

Despre cei din jurul lui are cuvinte de laudă, puţini cum sunt, dar datorită lor poate trăi mai liniştit. „Oamenii sunt buni, dar şi răi“, însă e foarte important „să nu impunem un mod de viaţă cu forţa“, să fim liberi, să respectăm libertatea fiecăruia, căci „Dumnezeu ne-a lăsat liberi“, şi văd că rămâne puţin pe gânduri.

Acasă se aude numai Radio Trinitas, îi place emisiunea „Lumini petru suflet“. La televizor se uită doar la „actualităţi“, cum le zice el.

Abia aşteaptă să prindă şi postul de televiziune Trinitas, pentru că are „multă învăţătură care poate fi luată de acolo“. Faţă de părintele Patriarh Daniel are mult respect şi dragoste. „Am avut o presimţire că va ieşi patriarh, cu mulţi ani în urmă“, iar atunci când a aflat că a fost ales, a mulţumit lui Dumnezeu.

Este iubit de toţi cei de la „Sfânta Ecaterina“

Copiii îl strigă pe nume, vor să se joace cu el, părinţii îl mai ajută, studenţii încearcă să intre în vorbă cu el, toţi îl cunosc. Părintele Tănăsache, spune despre Radu că este un bun creştin, primeşte cu bucurie Sfintele Taine şi este nelipsit de la biserică. „Pentru că are nevoie, îl mai ajutăm, facem colecte pentru el în biserică“.

Tuturor le mulţumeşte, ba chiar mai mult, dă înapoi cu aceeaşi măsură.

Sora Maria, care vinde la pangar, îmi spune cu lacrimi în ochi „de câte ori am fost deznădăjduită şi nemulţumită şi m-am uitat la Radu, m-am întărit şi mi-am spus, dacă el poate, eu de ce să nu pot...“. Iar Florentina recunoaşte „întotdeauna, spre ruşinea mea, el m-a îmbărbătat“. Şi continuă, „de fiecare dată când îl vezi, parcă te luminezi, pentru că el nu este niciodată trist“.

Când i-am spus că am terminat, s-a întristat, „mai am multe de spus...“. M-a rugat să îl cobor scările de la biserică, „Maria nu poate, îi trebuie forţă, are şi piciorul...“. Mi-a fost greu, nu e chiar aşa de uşor să cobori pe scări un scaun cu rotile. Însă el se loveşte de aceste bariere peste tot. I-am făcut cu mâna şi a zâmbit. Îi place. Sper să ne mai întâlnim şi să vorbim, mai am multe de învăţat de la el.