Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Reportaj Mozaicul bizantin, continuitate și perpetuă contemporaneitate

Mozaicul bizantin, continuitate și perpetuă contemporaneitate

Un articol de: Ștefana Totorcea - 04 Oct, 2019

Laurențiu Bozga, absolvent al Universității Naționale de Arte din București, a ajuns să facă mozaic printr-o întâmplare, pe care o interpretează ca o binecuvântare de la Dumnezeu. Arta mozaicului bizantin nu poate exista în afara Bisericii. Pentru a o practica, a fost nevoit să-și schimbe gândirea artistică și, implicit, gândirea cotidiană, explică el. Căutând știința celor din trecut, a înțeles cum trăiau ei credința. Și a înțeles în ce fel mozaicul devine parte din „simfonia” de elemente ce contribuie la Liturghie și ne fac și nouă participarea deplină.

În 2011, pe când era mas­terand la Secția de Conservare și Restaurare a Universității Naționale de Arte din București, o maică de la Mănăstirea Bistrița din Vâlcea, veche cunoștință a sa, i-a solicitat ajutorul pentru un mozaic. „Făcusem o singură dată mozaic în facultate. Începând să o ajut, mi s-a părut o tehnică imposibilă, o muncă de Sisif care nu era deloc pentru mine”, își amintește Laurențiu zâmbind. „Este foarte greu să redai expresia în tehnica mozaicului. Nu credeam că voi avea vreodată răbdare să fac așa ceva.” S-a apucat, însă, să se documenteze, în special din studiile Institutului Dumbarton Oaks al Universității Harvard din SUA, despre restaurarea mozaicurilor din Constantinopol: „Sfânta Sofia”, Biserica Mântuitorului de la Chora, Biserica Pammakaristos, a Preafericitei Născătoare de Dumnezeu, acum Moscheea Fethiye din Istanbul.

După această primă colaborare, i-a fost încredințată realizarea unei icoane în tehnica mozaicului. Începuse transformarea sa din restaurator în mozaicar după tradiția bizantină. Formarea inițială l-a ajutat: „Un restaurator are această capacitate de a desface o operă de artă în părți componente și de a înțelege tot sistemul, mai ales partea tehnică”. Restaurarea e un fel de medicină a artei, spune el, una holistică, integrativă, care permite diagnosticul considerând părțile ca unități din întreg. Treptat, pe locul întâi în interesele lui s-a impus mozaicul și, odată cu el, lumea și gândirea bizantinilor. În prezent, lucrează la decorarea fațadei bisericii noi de la Mănăstirea Nicula și realizează icoane în mozaic. Printre comanditarii săi se numără și Mănăstirea Vatopedu. În mai 2019, a primit din mâinile Preafericitului Părinte Patriarh Daniel Ordinul „Sfinții Martiri Brâncoveni” pentru mireni, ca o confirmare că este pe calea cea bună.

O artă „încreștinată”

În secolul al IV-lea, după ce Constantin cel Mare a consfințit libertatea creștinismului în Imperiul Roman și le-a restituit creștinilor locașurile de cult, a început și „încreștinarea” mozaicului, o artă deja maturizată până atunci. Astfel, apare și funcționalitatea liturgică a acestei tehnici. „Au început să apară materiale adaptate nevoii de transmitere a mesajului teologic: fondurile de aur, sticla cu aur și sticla colorată”, explică Lau­rențiu Bozga. „S-a dezvoltat o întreagă tehnică, inclusiv de fabricare a materialelor. Sticla înlocuia tot mai des piatra, datorită calității sale de a reflecta într-un mod special lumina”, care joacă un rol important în simbolistica actului liturgic: „Lumina artificială, așa cum o folosim azi în biserică, este destul de agresivă și nu pune în valoare suficient mozaicul.”

În tradiția Sfântului Munte Athos, respectată și astăzi, slujbele se desfășoară într-o atmosferă animată de lumina plăpândă, delicată a candelelor și lumânărilor, spune Laurențiu. Într-un astfel de context liturgic, mozaicul juca un rol esențial. La Sfânta Sofia și la Sfânta Ecaterina din Muntele Sinai, tesserele de aur care alcătuiesc mo­zaicurile din absidă sunt așe­zate în unghi de 45 de grade. „Aceasta capta lumina din navă sau din zonele de ferestre și o reflecta în interior. Aurul este lumină, nu culoare”, subliniază el. Iar folosirea acestuia în tehnica mozaicului demonstrează o intuiție profundă a vechilor artiști biseri­cești, intuiție ce prefigurează simbolic formularea ulterioară, de către Sfântul Grigorie Palama, a teologiei luminii necreate.

Metanoia artistului

Deși mozaicul bizantin folosește mult aurul, ceea ce îi dă un anume fast, celelalte mijloace de expresie din această artă sunt destul de reduse. „Este nevoie de o asceză absolută în privința culorilor. Paleta cromatică a mozaicurilor vechi nu depășește cu mult o sută de culori”, afirmă Laurențiu Bozga. Prin comparație, paletarul producătorilor actuali este de câteva mii de culori. Dar mozaicul bisericesc nu trebuie înțeles și tratat ca o pictură: „Mozaicul este aproape o transcendență, o transformare radicală, o simplificare majoră a liniei și culorilor”. Face cumva o sinteză a picturii și nu mai permite corecții ulterioare.

Mozaicul cere precizie, o înțele­gere clară a formei, stilizare și esențializare. „La început, mă uitam la portretele din mozaicurile vechi, în care câteva pietricele reușeau să redea o expresie extraordinară, ceea ce mi se părea aproape imposibil de realizat”, punctează el. De aceea, artistul are nevoie de decantare, de purificare, de călătorie la esența expresiei, prin studiu neîntrerupt al vechilor mozaicuri și debarasarea de poluarea vizuală de azi. Vechii mozaicari nu erau asaltați de vederi rupte de duhul icoanei. Noi trăim într-o lume care ne perturbă percepția corectă, iar privirea spre trecut ne ajută să ne vindecăm înțelegerea și să ne schimbăm mintea.

Când timpul îi permite, La­u­rențiu merge și vizitează ansamblurile cu mozaicuri vechi, care i se descoperă mereu altfel: „Ce facem noi este o artă care și-a găsit deja desăvârșirea în trecut. Poate părea un regres, însă nu este deloc așa. Ideea că avem nevoie de «ino­vație» sau că nu mai putem înțe­lege icoana veche e doar o scuză ușoară. Noi încă ne rugăm la icoane vechi și rezonăm foarte bine cu ele, de exemplu, cu chipul Mântuitorului de la Sinai, una dintre cele mai vechi icoane și, culmea!, încă atât de modernă prin tușa ei foarte picturală”. 

Canonul permite o diversitate infinită

Canonul nu constrânge, ci oferă repere care te ghidează pe calea cea dreaptă, explică Laurențiu. Dovada permisivității infinite a canoanelor artei bisericești este aceea că s-au dezvoltat într-o mare diversitate, adaptându-se la specificul național. Într-un fel este pictura din Georgia, în alt fel cea din Rusia. Nici grecul Konstantinos, pictor brâncovenesc, nu ne face să ne simțim în biserica Mănăstirii Hurezi, pictată de el, ca într-un locaș grecesc, ci ca unul autentic românesc. „Chiar în cadrul canonului, mai mulți pictori vor trata diferit o icoană făcută după același model.

Tocmai acesta este minunat, faptul că fiecare participă cu personalitatea lui, cu percepția lui, cu filtrul lui în ceea ce face, iar posibilitățile de creație sunt astfel nelimitate, omul fiind creator împreună cu Dumnezeu”, mai spune mozaicarul.

Când Dumnezeu te rânduiește pe o cale, îți dă și mijloacele prin care poți înainta pe ea. Acestea sunt canonul artistic și tradiția Bisericii. Libertatea noastră se manifestă prin ceea ce facem fiecare cu ele, iar rezultatele pot fi de o diversitate infinită.