Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Reportaj Tradiția femeilor rugătoare de la Derșida

Tradiția femeilor rugătoare de la Derșida

Un articol de: Dumitru Manolache - 14 Apr, 2019

În credința noastră nu există „alţii”. Chiar și atunci când vorbim despre noi, vorbim despre aproapele, pe care nu îl cunoaștem decât prin noi. Îi știm năzuinţele, nădejdile, neputințele ori păcatele, pentru că într-un fel ele sunt și ale noastre. Sfântul Siluan spune: „Fericit cel ce iubeş­te pe fratele său, fiindcă fratele nostru este viaţa noastră”. Iată profundul adevăr creștin care se așază temelie tradiției femeilor din satul Derșida, comuna Bobota, județul Sălaj, care se strâng în biserică și se roagă ore în șir, cu lacrimi, pentru cineva din afara grupului lor, care are nevoie de ajutor.

Tradiția femeilor rugătoare de la Derșida, care poartă în rugăciunile lor un bolnav, o femeie lovită de ispite sau o comunitate sărăcită de intemperii, își are începuturile în vremurile vechi, când mult oprimatul Ardeal era lipsit de preoți și biserici ortodoxe. Istoria acestei părți de țară poartă în paginile ei informații care fac referire la diferite forme de rugăciune colectivă. De pildă, grupurile de țărani care erau nevoiți să parcurgă pe jos distanțe mari pentru a se închina într-un loc ortodox, ori a se ruga în taină pe la casele unora dintre ei. Indiferent unde se făcea rugăciunea, se forma un grup de nouă femei care alegeau o zi anume de rugăciune. Ele aveau grijă să-și termine din timp muncile casnice, pentru ca la momentul hotărât nimic să nu le oprească.

Un obicei secular

Deși vremurile sunt altele, tradiția femeilor rugătoare de la Derșida continuă și astăzi. O întâlnim mai ales în jurul Mănăstirii „Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul” din Bobota, Episcopia Sălajului. Femeile din acest sat se adună în mănăstire „ca albinele la stup, cu o hărnicie și o dăruire cum rar se găsesc”, după cum ne mărturisește părintele stareț, arhimandritul Mina Pletosu, cu a cărui binecuvântare se împlinește momentul de rugăciune. De la cuvioșia sa am înțeles și de ce la eveniment participă numai femeile. „Pentru că ele cuprind în inima lor pe toți cei dragi, la fel ca femeile mironosițe din vechime. Ele țin minte tot ce bărbatul uită, ele au dăruire față de prunci, de soți, de părinți și socri, ele poartă de grijă tuturor, chiar și dincolo de moarte, punându-i pe pomelnic și la parastase. Ele știu totul și se ocupă de toate, cu inima deschisă, jertfindu-se cu bucurie. Sunt smerite, își cunosc măsura și fac totul cu binecuvântare”, ne mai spune cuvioșia sa.

Pentru această rugăciune colectivă, se stabilește o zi anume în care se strânge grupul de dimineață în biserica mănăstirii. Împreună cu preotul, se rostește o rugăciune pentru cel bolnav, sau aflat în suferință, ori în alte nevoi, după care femeile rămân singure în biserică și se roagă ziua întreagă, în post negru. Citesc rugăciuni, plâng și cer milă și îndurare pentru cel aflat în cumpănă.

Un asemenea eveniment s-a desfășurat cu ceva vreme în urmă, când femeile rugătoare din Derșida s-au strâns la mănăstire și s-au rugat pentru un bărbat aflat în operație. Nu erau toate înrudite cu omul respectiv, dar fiind toate unite în rugăciune, „își transmiteau starea de solidaritate și comuniune la un asemenea nivel, încât au reușit să creeze în jur o atmosferă deosebită de pace și speranță, de rugă, dar și de acceptare a voii lui Dumnezeu, oricare va fi fost aceea până la urmă”, după cum ne-a relatat părintele stareț Mina.

La finele zilei, sleite de puterile trupului, cu genunchii amorțiți, dar cu ochii strălucind de nădejde și discretă bucurie, femeile rugătoare au mers la masa pelerinului în casa monahală, la o porție de mâncare de post, unde au primit sfat și încurajare de la starețul mănăstirii, precum și promisiunea că bolnavul va rămâne pentru pomenire în grija obștii monahale, care îl va purta pe mai departe în rugăciuni.

Întăriți în rugăciune

„Ispitele apar mereu. Dar răbdarea încercată, ca și ispita biruită, ne întăresc în duhul rugăciunii”, spune mama Maria care, atunci când s-a rugat pentru copilul aflat pe patul de moarte, a știut că Maica Domnului va alunga supărarea celor sănătoși ai casei, care vreme de o zi au fost lipsiți de grijă pentru el. Apoi, când viața care abia mai pâlpâia în fratele bolnav a prins din nou culoare și căldură, cu toții au înțeles cât de fierbinte e inima mamei lor și câtă greutate are rugăciunea și lacrima ei și a celorlalte opt femei cu care s-a rugat înaintea lui Dumnezeu.

„Trebuie să vedem mereu frumosul și să spunem lucruri bune, că, vezi tu, s-ar putea să-ți ducă «păsăruica» (îngerul) glasul până la Dumnezeu. Noi avem un tezaur aici în inimă și în rugăciunea noastră, și avem toată încrederea în ele. Pentru ce facem avem nevoie de un pic de post, de jertfă și nevoință. Noi am muncit până-n apusul soarelui cu pașulă (fasole) de post. Nu-i bai ce se întâmplă cu trupul, numai sufletul să rămână. Dumnezeu îl lovește uneori pe cel pe care îl iubește, dar nu cu răutate, că nu vrea moartea păcătosului, numai să se întoarcă și să fie viu vrea. Eu sunt femeie de 65 de ani și multe am lucrat la războiul de țesut pentru lume și mult am mai condus norodul la Nicula. În 1967 am mers pe jos 150 km pentru prima dată la Maica Domnului (hramul Mănăstirii Nicula este la 15 august, de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului), și apoi în fiecare an, și niciodată nu am venit acasă fără cântare. Era greu, că nu aveam mâncare și apă destulă, am întâlnit tauri și turme de bivoli, era drum rău, n-aveam gazde de dormit, ne îmbolnăveam pe drum și ispite erau multe, dar răzbeam și era frumos. Acum satele sunt goale, troițele stau singure la porți și câte o bătrânică plânge de dorurile-i multe. Bate Hristos la ușile-ncuiate, dar omul zice: să nu vii, Doamne, că viața mea-i amară. Și Îl lasă acolo, afară. Dar noi ne rugăm tot timpul, că rugăciunea-i viața noastră”, ne spune și mama Lucreția Zaha, o femeie care vorbește din psalmi, din Evanghelie și din versurile pricesnelor cu atâta naturalețe, ca o adevărată femeie trăitoare, rugătoare. Și care, în Postul Paștelui, începând din Joia Mare până în ziua Învierii, nu mănâncă nimic, pentru binele ei și al acelora care au nevoie de rugăciunile ei.

„Fericit cel ce iubeş­te pe fratele său, fiindcă fratele nostru este viaţa noastră”. Știu și cred în acest adevăr și cei care, an de an, respectând o tradiție veche de peste un veac, pornesc din Derșida și din Bobota, cum a făcut-o și mama Lucreția, pe jos, spre Maica Domnului de la Mănăstirea Nicula din județul Cluj. Și, astăzi, ca și în vremurile de demult, merg spre Nicula cu o cruce în față, cu o coroană de flori și cu un ștergar alb. Oamenii ies la porți, le fac cu mâna, iar ei îi poartă pe toți în rugăciunile lor, cum fac și femeile rugătoare în biserica Mănăstirii Bobota. Căci în credința noastră nu există „alţii”. Pentru că și atunci când vorbim despre noi, vorbim despre aproapele, pe care nu îl cunoaștem decât prin noi.