„Doctorul” de ceasuri din Timișoara

În zona străzii Eugeniu de Savoya din Timişoara, la parterul unei clădiri de peste două veacuri, printre terasele pline de turişti, abia se zăreşte, retrasă, firma unei ceasornicării care aminteşte de numeroasele prăvălii de odinioară ce-şi aşteptau muşteriii cu de toate. Prin ferestrele uşii de la intrare distingi cu greu silueta unui bărbat cu lupa la ochi, care stă aplecat asupra unei măsuţe.

Este Puiu Stan, ultimul ceasornicar din partea de nord a oraşului, celălalt, de 80 de ani, care lucrează mai greu din cauza vârstei, fiind în sudul Timișoarei. Uneori şi el ar vrea să îşi predea atelierul, dar nu are cui, pentru că şcolile de meserii s-au desfiinţat, iar meşteri în această specializare nu mai sunt de mult. Repară de o jumătate de veac ceasornice antice, de mână ori de perete, dar şi ceasuri moştenite din generaţie în generaţie pe care timpul a lăsat urme adânci. „Cum am început? M-am înscris la cooperativa Dinamo în 1968, am luat examenul, erau 15 locuri la ceasornicar şi tot atâtea la bijutier. Am ales ceasornicăria, am făcut trei ani de şcoală profesională la Arad şi practică în cele 20 de ateliere ale cooperativei (…). Am intrat la pensie de doi ani, dar încă lucrez, pentru că nu am cui să predau atelierul“, a povestit Puiu Stan reporterului Agerpres.

Meseria pe ceasul deşteptător a învăţat-o folosind ceasornice vechi, unde se poliza fusul, se făceau bucşe, lagărele în care intrau roţile, care se întorceau şi pe cealaltă parte, ca să nu se uzeze doar pe o faţă. „Cel mai vechi ceas reparat a fost o pendulă, erau şi ceasuri montate în tablouri, ceasurile franţuzeşti din secolul XIX, dar am avut şi ceasuri care aveau mecanisme de secol XVIII. Cele mai multe ceasuri vechi pe care le-am reparat erau din anii 1880“, explică ceasornicarul. Cea mai mare problemă în repararea ceasornicelor antice este lipsa pieselor. Piese de schimb pentru ceasurile de marcă nu găseşti decât foarte greu, iar firmele-mamă cer să repare ceasurile în ţările respective, unde nota de plată este de mii de euro.

„Ce se va întâmpla în timp? Ca în Germania. Ceasurile vechi nu se vor mai repara sau vor veni amatori care mai mult vor strica ceasurile decât să ştie să le repare. Mi-e groază când lucrez la un ceas după ce a trecut prin mâna unui amator. Iar ceasurile bune probabil că vor fi trimise la firmele-mamă din străinătate“, spune Puiu Stan.
Cu multă demnitate şi respect faţă de propria profesie, Puiu Stan mărturiseşte că va continua să lucreze atâta timp cât îl va ţine sănătatea. 

Singura tristeţe este că ucenicii săi, puţini la număr după 1990, au părăsit meseria aceasta, iar unicul elev care promitea să-i calce pe urme a plecat în Austria.

(Cristina Zamfirescu)