Fiecare condiţionare este o nouă promisiune de libertate

Problemele umanităţii contemporane, după cum este cunoscut, nu au apărut odată cu criza economică. Răul este mult mai profund; lumea modernă s-a construit în întregime contrar persoanei umane. Şi privind retrospectiv ultimul secol, vedem, pe de o parte, individualismul, al cărui fin produs este spiritul mic-burghez, iar pe de altă parte, fascismul şi comunismul, care au născut tiraniile colective.

În aceste forme de opresiune este adevăratul rău şi ceea ce trebuie făcut pentru a lupta împotriva lui este eliberarea înţelesului persoanei de erorile individualiste şi a sensului comuniunii de derapajele colectiviste.

"Trebuie să dăm acestei lumi bulversate nişte baze solide. E nevoie de o restaurare a persoanei în slujba şi contribuţia pe care le datorează lumii. Teologia Bisericii,trupul mistic al lui Hristos, poate susţine această restaurare. Doar o revoluţie personalistă şi comunitară poate restaura echilibrul dinamic al Europei", anunţa Emmanuel Mounier în revista Esprit prin 1937.

Renaşterea, iluminismul au constituit o explozie de tinereţe împotriva unor cadre moarte, o înflorire strălucitoare a capacităţilor umane autonome, dar şi începutul decadenţei individualiste, moartea comunităţii, apoi, timp de 400 de ani, accentuarea divorţului între spirit şi materie, între gândire şi acţiune.

Aşa s-a născut acest individ pe care-l descria Renan, fără familie, fără trecut, fără patrie, fără vecini, fără ideal, fără Dumnezeu, atom neputincios, care trebuia să se piardă într-o zi în elanul puternic al maselor.

Definiţia persoanei

Revoluţia contra individualismului reprezintă restaurarea unei civilizaţii în slujba persoanei umane, iar interesul pentru suflet este primordial. "Viaţa spirituală trece prin intersecţia comună a exigenţelor persoanei. Ea este fundamentul oricărei civilizaţii, fiindcă nu există civilizaţie decât animată de grija primordială pentru persoana umană şi în întregime structurată de ea", concluziona acelaşi filosof francez.

Dar ne-am putea întreba ce este persoana? Răspunsul ne va lumina multe nedumeriri. Iar la final vom descoperi că ea nu este o celulă, fie ea şi socială, ci vârful, culmea de unde pleacă toate drumurile lumii.

Nu putem defini persoana de o manieră precisă, căci după expresia lui Gabriel Marcel, ea ţine de domeniul non-inventariabilului. "De vreme ce persoana nu este un obiect care se separă şi se pune la microscop, ci un centru de reorientare al universului obiectiv, nu ne rămâne decât să îndreptăm analiza spre universul edificat de ea, pentru a clarifica structurile pe diverse planuri. Nu trebuie să uităm niciodată că ele sunt incidenţe diferite legate de aceeaşi realitate. Nimeni nu are adevărul său decât legat de toţi ceilalţi."

Într-o epocă ce pare că neagă evidenţele înseşi, nu este degeaba să insistăm asupra acestei realităţi centrale: omul este suflet în aceeaşi măsură în care este şi trup. Şi invers. Materialiştii moderni şi-au reamintit pe drept acest adevăr, dar nu ei l-au descoperit primii: unirea indisolubilă dintre suflet şi trup constituie axa gândirii creştine. Într-adevăr, Întruparea este cheia de boltă a creştinismului. Ea nu este exterioară istoriei, ci realitatea de toate zilele. Această taină transcendentă istoriei se derulează totuşi în istorie. Ea nu este o dată, un punct, ci însuşi centrul istoriei lumii, fără limite în spaţiu şi timp.

Iar Biserica o anunţă cotidian prin existenţa sa continuă.

Sunt trup şi suflet

Creştinul nu dispreţuieşte trupul, şi cu atât mai mult nu ar trebui să fie nepăsător faţă de suflet. Învierea trupurilor este o dogmă indiscutabilă a Bisericii. Cât timp trăim pe acest pământ, nu putem face abstracţie de faptul că suntem şi materie, situată într-un timp şi spaţiu, condiţionaţi de numeroşi factori de care trebuie să ţinem seamă.

"Sunt locatarul unui univers a cărui istorie a fost într-un fel anume, am ajuns la cutare moment din această istorie, într-o ţară, o familie, omul care sunt de o anumită factură, condiţionat de păcatul strămoşesc, de ereditatea mea, de educaţia mea, de accidentele suferite, de primele întâlniri ale vieţii mele. Într-un cuvânt, de ceea ce sunt în mod vizibil, imposibil de trecut cu vederea fără a comite un mare păcat", nu uită să amintească Emmanuel Mounier contemporanilor săi şi nouă tuturor.

Toate influenţele suferite de persoana umană, devenind experienţe trăite, fac din fondul uman, de la sânge şi lacrimi până la cerul înstelat de deasupra capetelor noastre, trupul vieţii noastre.

Trebuie să acceptăm condiţionările şi promisiunile inerente firii noastre. Hristos ne-a spus prin gura Apostolului Pavel: "Fiţi în lume ca şi cum nu aţi aparţine ei. Dar fiţi în lume". Cu alte cuvinte, nu dezertaţi, nu fiţi laşi.

Aceasta este persoana umană: întrupată într-un loc, angajată într-un timp şi printre oameni. Dar omul, fiinţă a naturii, este mai mult decât ceea ce se vede; el transcende natura. Ea nu se reduce la un ansamblu de funcţiuni sau de reflexe combinate. Transcendenţa sa în raport cu natura se remarcă prin mai multe semne: din întreg universul creat, doar el cunoaşte natura, doar el o poate transforma; mai mult, omul este capabil de iubire, ceea ce nu e puţin lucru.

Determinismele există, dar ele nu sunt absolute şi nu pot schimba în cursul lor drumul pe care doreşte un om să şi-l aleagă. Mai mult, fiecare din aceste determinisme aduce o nouă promisiune de libertate.

De altfel, alături de postura omului ca fiinţă istorică, nu trebuie să uităm statutul său ontologic. Antropologia creştină afirmă, prin creaţia şi voinţa liberă de la Dumnezeu, transcendenţa persoanei cu privire la condiţiile sale empirice.

Persoana fiind odată trup şi suflet, orice anatemă aruncată asupra materiei sau spiritului conduce la grave erori. Tratarea omului ca persoană reprezintă realismul integral, pentru că numai aşa este înţeleasă orice problemă umană în întreaga sa amploare concretă, de la cea mai neînsemnată condiţie materială la cea mai înaltă posibilitate spirituală.

Natura un simplu decor?

Nici o problemă nu se explică fără valorile, structurile şi vicisitudinile universului personal. Rezultă de aici două consecinţe. În domeniul practic, al acţiunii, omului trebuie să-i fie asigurată soluţia în planul infrastructurii biologice şi economice. Dar această soluţie este incompletă, pentru că şi spiritualul este o infrastructură. Iar dacă structura economică nu ţine seamă de profundele dimensiuni ale persoanei, ea aduce cu sine ruina.

"În condiţia mea de om, datorită trupului care sunt, prin care comunic cu lumea şi cu ceilalţi, eu pot acţiona. El se află la rădăcina oricărei conştiinţe şi a întregii vieţi spirituale. El este mediatorul omniprezent al vieţii sufletului", subliniază filosoful francez.

Dar, deşi omul este atât de ancorat în materie, totuşi el nu este sclavul condiţionărilor şi mecanismelor ei. El este capabil de a se ridica deasupra lor, de a le domina. Omul poate învinge pământul din care este făcut. Riscul de a fi antrenat într-o mişcare de depersonalizare se manifestă numai prin trecerea de la libertatea duhului la automatismele materiei. Istoria omului este istoria urcuşului său spre o mai deplină umanizare. Dar lumea a fost abandonată de omul modern, şi el a acceptat ca ea să nu fie decât obiect, spaţiu şi mişcare. În faţa acestei maşini, lui nu-i mai rămâne decât să fie un spectator degajat şi indiferent faţă de mersul ei fără ţintă precisă.

Creştinismul are însă asupra omului o viziune cosmică, adevăr de multe ori trecut cu vederea. Să nu uităm cuvintele lui Saint-Exupery: "Dacă rupi o floare, plânge o stea".

Creată odată cu omul şi pentru acesta, natura, atinsă de căderea lui, rămâne în mod tainic legată de destinul său. Suntem şi materie, iar asta ne obligă la responsabilitate.

(Traducere şi adaptare de Augustin Păunoiu după Emmanuel Mounier. Penseur chrétien dans le monde moderne, Candide Moix, Paris, LâEditions du Seuil, 1960)