Personalismul economic în viziunea occidentală (II)

Într-un număr anterior al ediţiei „Lumina de Duminică“ (10 mai 2009) am arătat preocuparea personaliştilor economici nord-americani pentru realizarea unei sinteze între teoria economică a pieţelor libere şi ştiinţa teologiei morale catolice, soldate până acum cu parcurgerea etapei iniţiale a unei tentative de reconstrucţie conceptuală a teoriei economice neoclasice convenţionale. Personalismul economic în versiunea sa catolică curentă este, de fapt, o disciplină academică compozită, conţinând o componentă de filosofie personalistă, alături de o componentă de gândire economică. În prezentul material ne propunem să analizăm, mai în detaliu, fiecare dintre aceste două componente, în speranţa identificării, pe cât posibil mai fidel, a specificului acestui tip de personalism economic bazat pe perspectiva teologiei sociale catolice.

În calitatea lui de curent filosofic, personalismul este preocupat cu analizarea naturii şi a semnificaţiei existenţei personale. În felul acesta, el recunoaşte caracterul tainic al existenţei umane. Recunoaşterea acestui caracter nu înseamnă însă negarea necesităţii şi posibilităţii cercetării misterului, dar afirmă în schimb că nici o teorie şi nici un set de analize nu vor putea vreodată explica pe deplin viaţa umană. Pentru personalişti, fiinţa umană este un subiect de o complexitate infinită.

Este important de subliniat că, precum în cazul personalismului filosofic, şi în cazul personalismului economic se poate vorbi despre existenţa anumitor surse intelectuale care i-au conturat viziunea despre persoană. Opinia acceptată printre cercetătorii fenomenului este că viziunea despre persoană împărtăşită de personaliştii economici derivă din ceea ce îndeobşte este numit personalismul teologic polonez. Personalismul polonez îşi are rădăcinile în gândirea unui grup de intelectuali şi clerici, majoritatea catolici, care au propus - în operele lor - viziuni diferite, dar în bună măsură suprapuse, cu privire la natura umană, viziuni bazate pe diferitele teorii existente din personalismul filosofic. Fundamentul comun tuturor acestor gânditori l-a reprezentat metodologia filosofică a realismului fenomenologic. În acest sens, să ne reamintim faptul că Edmund Husserl a dezvoltat în Germania începutului de secol XX metodologia fenomenologică, ca răspuns adus idealismului kantian. Astfel, el a ajuns să respingă sistemul filosofic al lui Kant în încercarea de a contrazice curentul psihologist din logică. Demonstrând caracterul intenţional al conştiinţei umane, precum şi capacitatea minţii de a intui structurile esenţiale ale realităţii, Husserl a fost în măsură să ofere un nou fundament pentru evitarea solipsismului idealiştilor.

Personalismul economic, influenţat de fenomenologie

Printre teologii catolici influenţaţi de fenomenologia şi antropologia filosofică dezvoltate de discipolii lui Husserl s-a numărat şi tânărul - la acea vreme - preot polonez Karol Wojtyla, viitorul papă Ioan Paul al II-lea. Astfel, folosind analiza fenomenologică, Wojtyla a realizat o amplă reexaminare şi reevaluare a multora dintre trăsăturile esenţiale ale persoanei umane, prin contrast cu maniera de analiză ce se baza pe antropologia tomistă clasică, care domina gândirea teologică catolică de până atunci. În felul acesta, îl putem considera pe fostul papă Ioan Paul al II-lea - în consens cu cei mai calificaţi analişti ai domeniului personalismului economic - drept părintele fondator al doctrinei personaliste pe care se bazează cercetările curente de personalism economic. Conform personalismului polonez, analizarea persoanei umane în acţiune reprezintă temeiul oricărui demers filosofic. Viziunea asupra persoanei umane pe care o propune acest curent de gândire teologică este încadrată de câteva principii de bază, pe care le vom analiza succint în continuare, pentru a putea obţine astfel o imagine cât de cât avizată cu privire la modul în care înţelege teologia socială catolică problema persoanei umane şi pentru a putea, ulterior, înţelege mai bine, în termeni comparaţi, specificul viziunii teologiei ortodoxe în această privinţă.

Termenii esenţiali teologici referitori la persoana umană

Gândirea personalistă consideră persoana umană ca fiind punctul de pornire în plan ontologic şi epistemologic al reflecţiei filosofice. Pentru gânditorii personalişti, reflecţia filosofică personalistă reprezintă o investigaţie metafizică cu privire la constituţia, statutul şi demnitatea fiinţei umane ca persoană. Demnitatea şi valoarea persoanei se află în chiar centrul filosofiei personaliste şi ele constituie baza întregii analize filosofice subsecvente.

În accepţiunea personaliştilor, subiectivitatea se referă la viaţa conştientă interioară a persoanei umane. Persoanele, în timp ce îşi trăiesc viaţa interioară, rămân totodată deschise către lumea ce le înconjură. Pe firul acestei idei, filosofii personalişti apreciază că fiinţele umane posedă un fel de conştientizare intuitivă, în sensul că ele relaţionează cognitiv, emoţional şi psihologic cu mediul lor extern. Ca atare, subiectivitatea unei persoane este o caracterizare exterioară a acelei persoane anume. Ea este înţeleasă ca un ceva dinamic, întrucât se schimbă mereu, ca răspuns la noi circumstanţe şi apariţia unor noi nevoi şi valori. Dar, consideră personaliştii, la baza acestei structuri dinamice rămâne mereu acelaşi subiect uman (durabil). Există un „eu“ real, personal, ce stă la temelia oricărui act uman. Acest „eu“ este un sine personal conştient, este persoana ce există în mod real şi acţionează în mod real. Subiectivitatea este, de aceea, legătura între a exista şi a acţiona. În acelaşi fel în care, prin conştiinţă, o persoană devine conştientă de subiectivitatea sa, prin subiectivitate ea ajunge să realizeze natura particulară a propriei sale existenţe, adică autonomia propriei sale fiinţări. Totuşi, această autonomie nu poate fi separată, arată personaliştii polonezi, de subiectivitatea persoanei, de natura ei însăşi.

Valoarea persoanei provine din semnificaţia ontologică inefabilă a fiinţei sale

În viziunea personalismului occidental, Întruparea Mântuitorului nostru Iisus Hristos a înălţat natura umană la o poziţie de unicitate desăvârşită, prin ridicarea ei la unirea cu Persoana divină a Fiului lui Dumnezeu. Pentru fostul papă Ioan Paul al II-lea, Hristos este revelaţia a ceea ce umanitatea este acum - o refracţie unică a Chipului divin. Filosofii personalişti consideră că această aserţiune privind imensa demnitate atribuită fiinţei umane are o semnificaţie profundă, întrucât ea vorbeşte despre măreţia dăruită de Dumnezeu fiinţei umane. Drept urmare, valoarea persoanei nu derivă din importanţa contribuţiilor aduse de un individ anume, din mărimea talentului său sau din amploarea realizărilor sale; valoarea persoanei provine din semnificaţia ontologică inefabilă a fiinţei sale. Aceasta face ca, pentru personaliştii apuseni, existenţa umană să fie dăruită cu demnitate, şi anume cu demnitatea unei fiinţe conştiente, libere şi creative. Fiecare persoană este o expresie originală, unică şi irepetabilă a naturii umane. În cadrul filosofiei personaliste, valoarea fiecărei persoane este considerată a fi de neînlocuit. În ceea ce ne priveşte, împărtăşim părerea celor care susţin că esenţa viziunii personaliste despre demnitatea umană este concentrată în aserţiunea potrivit căreia fiecare persoană trebuie să se afirme pentru sine însăşi. Aceasta înseamnă că este luată în considerare şi se recunoaşte valoarea în sine a oricărei persoane umane.

Existenţa personală este, prin excelenţă, o existenţă relaţională

Personaliştii catolici consideră că împlinirea şi înflorirea persoanei umane nu se pot realiza decât în relaţie cu ceilalţi. În analizele lor cu privire la natura socială a persoanei umane, aceşti gânditori pornesc cel mai adesea de la reflecţia privind persoana dumnezeiască. Pentru ei, Dumnezeul Treimic este o comuniune infinită de dragoste auto-dăruită. În această perspectivă fiind privite lucrurile, a fi persoană înseamnă a te dărui pe tine celorlalţi. Ca fiinţe create după chipul lui Dumnezeu, fiecare persoană umană este chemată să atingă perfecţiunea propriei sale stări de persoană intrând într-o comuniune autentică cu ceilalţi. Persoanele, afirmă aceşti gânditori, se nasc în şi pentru comuniune, fapt pentru care existenţa personală este prin excelenţă o existenţă relaţională, iar termenul de comuniune nu are cum să însemne o agregare de indivizi, ci o unitate de persoane.

Pentru gânditorii personalişti, realizarea unei ordini sociale umane este condiţionată de înţelegerea prealabilă adecvată a naturii specifice a persoanei umane în relaţie cu societatea. După cum am văzut, postulatul lor de bază este acela că, datorită demnităţii sale inerente şi a valorii sale incomensurabile, fiecare persoană trebuie să se afirme pentru sine însăşi. Cerinţa ce decurge de aici, susţin filosofii la care facem referire, este aceea a afirmării dreptului persoanei de participare socială. În viziunea lor, participare înseamnă atât orientarea către ceilalţi, cât şi opţiunea pentru implicarea în toate sferele vieţii sociale - politice, economice şi culturale. Participarea ajută persoanele să se auto-realizeze în plan social prin relaţiile interpersonale pe care ele le dezvoltă. Un aspect corelat participării sociale - elaborează în continuare gânditorii noştri - se referă la faptul că aplicarea principiului afirmării persoanei pentru sine însăşi în toate circumstanţele vieţii sociale are drept rezultat afirmarea solidarităţii sociale autentice, înţeleasă ca fiind acea stare a relaţiilor sociale ce face posibilă participarea socială integrală a tuturor persoanelor.

Principalele şcoli de gândire economică ale secolului al XX-lea

Cele discutate mai sus ne-au permis să obţinem o imagine mai bine conturată în legătură cu viziunea asupra persoanei cu care operează personalismul economic de inspiraţie catolică. În secţiunea de faţă a analizei noastre ne propunem să investigăm cealaltă latură a compozitului disciplinar ce îl reprezintă personalismul economic, respectiv viziunea economică cu care el operează. Promotorii şi adepţii personalismului economic au făcut dintr-un bun început o opţiune clară cu privire la şcolile de gândire economică ce au cea mai mare afinitate cu viziunea personalistă şi care, pe cale de consecinţă, pot constitui aparatul conceptual pe partea economică ce participă la realizarea sintezei teologie-economie în cadrul noului domeniu interdisciplinar reprezentat de personalismul economic. Este vorba despre trei şcoli reprezentative de gândire economică, şi anume scoala austriacă, şcoala de la Chicago şi şcoala din Virginia (denumită şi Public Choice School). Trăsătura definitorie ce apropie între ele aceste şcoli diferite de gândire este opţiunea lor pentru apărarea necondiţionată a libertăţii umane, în general, şi a libertăţii economice, în particular. Datorită acestui fapt, literatura le reuneşte sub denumirea de teoria economică a pieţei libere, fiecare şcoală în parte reprezentând, de fapt, o variantă specifică a uneia şi aceleiaşi viziuni fundamentale asupra libertăţii eonomice. Ca demers conceptual modern, ce şi-a găsit expresia deplină în secolul al XX-lea, teoria economică a pieţei libere analizează activităţile de piaţă din perspectiva consumatorului, opunându-se intervenţionismului guvernamental în funcţionarea economiei şi considerând acest intervenţionism drept o forţă disruptivă şi perturbatoare.

Piaţa, locul unde prind viaţă relaţiile de schimb şi cooperare între persoanele umane

Adecvarea şcolilor de gândire axate pe economia pieţei libere la viziunea împărtăşită de adepţii personalismului economic se explică în principal, după părerea noastră, prin faptul că ataşamentul nestrămutat al acestor şcoli la principiul libertăţii economice şi la cel al proprietăţii private este afin cu o serie dintre principiile ce definesc esenţa personalismului catolic, cum ar fi principiul demnităţii umane, cel al subiectivităţii şi al autonomiei persoanei sau cel al comuniunii de persoane. Bunăoară, personaliştii economici consideră că libertatea economică (profesată atât de asiduu de şcolile economiei bazate pe pieţele libere) nu este altceva decât un aspect fundamental al subiectivităţii şi al autonomiei persoanei umane (de care vorbeşte atât de mult teologia personalistă poloneză). Astfel că, dacă se ia în serios auto-determinarea personală - susţin personaliştii economici -, atunci tot atât de serios trebuie luat în considerare şi modul în care această auto-determinare influenţează viaţa economică. Iar libertatea ontologică a persoanei (analizată pe larg de gânditorii personalişti polonezi) se dovedeşte a avea efecte certe de antrenare în sfera socială, ceea ce face ca, drept consecinţă logică, să apară unele forme ale libertăţii politice, sociale şi economice.

Este de arătat că personaliştii economici nu se opresc la acest nivel de problematizare cu preocuparea lor prioritară de a realiza o sinteză între viziunea comună a şcolilor de economie a pieţei libere şi viziunea personalismului polonez. Mergând mai departe pe firul acestei preocupări, ei apreciază că raritatea bunurilor şi a serviciilor de folosinţă imediată semnifică faptul că oamenii sunt în mod constant confruntaţi cu nevoia de a face anumite alegeri privind supravieţuirea lor. Aceste alegeri implică luarea unor decizii legate de cele mai bune căi şi mijloace de alocare a resurselor necesare asigurării hranei, condiţiilor de locuit şi a altor necesităţi de bază. În felul acesta, inferează personaliştii, persoana umană interacţionează cu mediul său pentru a-l utiliza în scopul propriei bunăstări, de unde rezultă că munca reprezintă un aspect intrinsec al vieţii umane. Pe de altă parte, abundenţa în resurse şi bunuri nu este în mod natural egal alocată. Unii subiecţi economici, datorită proximităţii faţă de resurse, a creativităţii lor sau a productivităţii forţei lor de muncă, au mai mult, în timp ce alţii au mai puţin din aceste resurse şi bunuri. Iar această inegalitate nu se referă numai la cantitatea de resurse sau bunuri deţinute, ci şi la calitatea şi tipul lor. Inegalitatea naturală şi natura profund socială a persoanei umane - argumentează personaliştii economici - reclamă schimbul şi cooperarea între subiecţii economici pentru asigurarea supravieţuirii lor, autosuficienţa absolută fiind o imposibilitate de facto. Acest lucru, concluzionează promotorii personalismului economic, reflectă faptul că persoanele umane, în ipostaza lor particulară de subiecţi ai tranzacţiilor economice, instrumentalizează - mai mult sau mai puţin conştient, cu sau fără voia lor - cerinţa spirituală a persoanei umane de a se împlini şi de a înflori numai în comuniune cu semenii săi (cerinţă despre care vorbesc cu insistenţă, după cum am văzut, personaliştii catolici). Drept consecinţă a unor astfel de circumstanţe, are loc apariţia oarecum spontană a pieţei, locul unde prind viaţă relaţiile de schimb şi cooperare între persoanele umane, ca expresie nemijlocită - sunt de părere susţinătorii personalismului economic - a unor nevoi fundamentale ale lor, ce sunt deopotrivă de natură trupească şi sufletească.

Concluzii

În concluzie, putem reţine faptul că obiectivul programatic asumat de reprezentanţii personalismului economic de inspiraţie catolică este acela de a studia moralitatea structurilor economice (în mod particular a pieţelor), în lumina viziunii teologice (catolice si protestante) privind persoana umană:

- prin faptul că se preocupă de moralitatea economicului, personalismul economic se recomandă a reprezenta cea mai recentă nouă tentativă de legitimizare epistemologică a judecăţilor de valoare în analiza economică (în condiţiile în care teoria economică standard - bazată pe o epistemologie pozitivistă - respinge din analiza economică valorile, ocupându-se doar de fapte);

- prin faptul că angajează viziunile de teologie morală catolică si protestantă, personalismul economic promovează o concepţie asupra persoanei ce are în centrul ei problema recunoaşterii demnităţii umane, ceea ce antrenează ca efect principal preocuparea pentru aspectele legate de justiţie, dreptate şi echitate.