Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Familie Judecători şi judecaţi

Judecători şi judecaţi

Un articol de: Ioana Bogdan - 26 Aug, 2010

Observa Andrei Pleşu, în cartea sa recent apărută la Editura Humanitas, Note, stări, zile, un fapt perfect adevărat: că s-a înmulţit, în ultima vreme - în ultimii 20 de ani mai exact - numărul celor care nu iartă, a justiţiarilor, acei împătimiţi, însetaţi de dreptate care ameninţă cu pumnul, care fac legea cu vocea ridicată, care te penalizează la prima abatere de la legea creştină, făcându-te să roşeşti de jenă. Ceea ce amendează Pleşu este: unde e toleranţa, bunătatea şi generozitatea întru îndreptarea aproapelui? Unde e blândeţea atât de des invocată de predicatori?

Cred însă, cu un dubiu ce se îndreaptă, încet-încet, spre convingere, că problema se pune în funcţie de temperament. Cu cât eşti mai extrovertit, mai coleric, mai aproape de pulsiuni decât de raţiune, cu atât ai tendinţa să te transformi dintr-un elev care-şi însuşeşte bine lecţia, într-un profesor tiranic. În acelaşi timp, cu cât eşti mai introvertit, mai flegmatico-meditativ, mai tentat de lenea metafizică decât de faptă, cu atât te direcţionezi spre toleranţă, frăţietate cu toate derivatele ei. Practicant sau nu, iei esenţialul a la legęre. Nu din convingere, ci formal, fiind atent la ceea ce cred ceilalţi despre tine, şi nu la ceea ce crezi tu despre ceilalţi. Eşti mai la adăpost dacă taci, dacă treci cu vederea. Îţi asiguri relaţionările în lume, contactele cu ceilalţi. Nejudecând niciodată pe nimeni e, în cele din urmă, un act de egoism, de automenajare. Nu ştiu cine spunea că generozitatea în exces e o formă de nepăsare, la urma urmei.

Judecând, pe de altă parte, ai neşansa să rămâi singur. Nimeni nu vrea să-şi privească în oglindă imperfecţiunile. E, până la urmă, şi lipsit de temei dogmatic. Îţi afli imperfecţiunile la duhovnic, nu confesându-te unui prieten binevoitor. Primeşti un canon şi te cureţi prin Sfânta Taină a Spovedaniei. Aşadar, conform gândirii ortodoxe, numai un preot e avizat să judece, în sensul cântăririi faptelor, şi nu a incriminării pătimaşe a lor. Dar numai în interiorul Sfintei Taine a Spovedaniei.

Dincolo de dogme, judecător şi judecat, o relaţie pe care se construieşte existenţa noastră de astăzi. Suntem, pe rând, judecători şi judecaţi. Păcătuim oricum: prin patima mândriei ori prin aceea a nepăsării sau tăcerii. Căci poţi condamna doar cu gândul, fără să emiţi vreo condamnare; mâinile tale rămân curate. În ultimă instanţă, suntem judecători cu toţii. Greşiţi prin păcatul originar şi ispitiţi perpetuu să-i corectăm pe ceilalţi. Mântuirea poate fi şi astfel: atunci când nimic în noi nu mai judecă nimic şi pe nimeni, dar când totul din noi ţipă că ne pasă.