Dimitrie Cantemir - ipostaze ale exilului

Împlinirea a 350 de ani de la nașterea lui Dimitrie Cantemir și a 300 de ani de la moartea sa aduce în discuție chipul luminos al celui mai învățat domnitor al românilor, pe care George Călinescu l-a caracterizat drept un erudit de faimă europeană, un Lorenzo de Medici al nostru. Desigur, nu sunt exagerate aceste cuvinte, întrucât ele redau cu fidelitate realitatea despre ceea ce a însemnat în lumea culturală a vremii sale, dar și în posteritate. Este suficient să argumentăm utilizând parcursul interesant al uneia dintre cele mai valoroase opere a voievodului moldovean - Istoria creșterii și descreșterii Imperiului otoman, lucrare finalizată în anul 1716.

După moartea autorului, fiul său, Antioh Cantemir, ajuns ambasador al Rusiei la Londra, apoi la Paris, s-a îngrijit ca această primă istorie a Imperiului otoman scrisă de un român să fie tradusă în mai multe limbi, după manuscrisul ce-l avea asupra lui. Astfel, lucrarea a apărut în limba engleză - 1736, franceză - 1743, germană - 1745. Ca urmare, scrierea aceasta a devenit o sursă de prim rang pentru cu­noașterea civilizației otomane și statului turc. Chiar și marele Voltaire descoperă, prin mijlocirea lui Antioh Cantemir, cartea lui Dimitrie Cantemir, pe care o lecturează și o va folosi în cadrul operei sale. Ulterior, mari istorici ai secolului al XIX-lea vor prelua și utiliza în scrierile lor infor­mațiile cuprinse în lucrarea lui Cantemir, asigurându-i astfel un binemeritat loc în posteritate. Academicianul Virgil Cândea, referindu-se la valoarea acestei cărți, a punctat importanța Istoriei creșterii și descreșterii Imperiului otoman, afirmând că „imaginea pe care învăţaţii europeni şi-au făcut-o despre acest stat, despre cultura şi instituţiile lui a fost, în mare măsură, datorată lui Dimitrie Cantemir”.

În rândurile următoare, am ales să evocăm pentru cititorii noștri câteva ipostaze ale vieții cotidiene a lui Dimitrie Cantemir în lungul său exil la curtea lui Petru cel Mare, extrăgând informații dintr-o multitudine de surse documentare, dintre care evidențiem cronica lui Ioan Neculce și lucrarea lui Ștefan Ciobanu - „Dimitrie Cantemir în Rusia”, publicată în 1924 grație unui context generos creat de comemorarea în 1923 la Academia Română a bicentenarului morții domnitorului.

Între două lumi - viața cotidiană a unui domnitor în exil

Pentru Dimitrie Cantemir traiul în afara țării a fost cumva o caracteristică definitorie, din cei 50 de ani cât a trăit, cei mai mulți i-a petrecut în țări străine - Imperiul otoman, Rusia. S-a bucurat în cuprinsul celor două imperii de un statut cumva privilegiat, astfel în Imperiul otoman inițial a fost un ostatic de aur, fiind zălog de credință al tatălui său - domn al Mol­dovei, față de sultan, iar ulterior îndeplinind atribuții diplomatice la Constantinopol în perioada în care fratele său, Antioh Cantemir, era domn al Țării Moldovei. În același timp, în ultima parte a vieții sale, din 1711 și până în 1723, Cantemir s-a văzut obligat de contextul eșecului său politic să viețuiască într-o Rusie barbară - în comparație cu Imperiul otoman -, în care țarul Petru cel Mare tocmai începuse un amplu proces de modernizare. În exilul rus, Cantemir a fost însoțit de o suită numeroasă - 448 de boieri și funcționari, afirmă o sursă, dar și numeroși soldați, astfel că numărul moldovenilor - bărbați și femei, care l-au urmat în exil, era în jur de 4.000 de persoane. Cantemir a obținut de la țar dreptul de a avea jurisdicție totală asupra membrilor suitei sale, dar și o serie de proprietăți în zona Harkov, acestea fiind confiscate de la un general care căzuse în dizgrație. Prima oprire a lui Cantemir este la Kiev, pentru că soția sa trebuia să nască, principele nu mai putea călători. Însă tot aici, cel mai probabil, din cauza tensiunilor generate de adaptarea într-o țară străină, de pierderea tronului și de incertitudinea viitorului, între Cantemir și supușii săi apar tensiuni - „i se schimbase firea într-alt chip, nu precum era domn în Moldova, ci precum era mai înainte pre când era beizadea tânăr”, ne spune cu amărăciune cronicarul Neculce. Pe de altă parte, pentru cei mai mulți membri ai suitei sale, stresul este considerabil mai mare - țară străină, alte legi, moravuri, limbă străină, ca atare, totul este schimbat, totul este necunoscut. Astfel, boierii moldoveni uneori se încaieră între ei, iar un astfel de conflict soldat cu decesul unor membri ai suitei sale îl obligă pe domn să-i condamne la moarte pe cei vinovați. Și din aceste pricini, Neculce îl privește pe domn ca pe un tiran care nu mai vrea să știe de slujitorii săi devotați. De aceea cronicarul scrie peste ani următoarele: „Iară cu Domnul niciodată să nu pribegeşti, măcar cum ar hi; căci străinii caută numai pre Domn să-l cinstească, iar pre boierii ce sunt pribegi cu Domnul într-o nimică sânt”. Neculce avea să plece în 1719 din Rusia, cu greu obținând aprobarea domnului și a țarului, însă cei mai mulți membri ai suitei domnești au rămas în spațiul rus și urmașii lor sunt men­ționați în secolul al XIX-lea ca făcând parte din armatele țariste care invadează adeseori Țările Române.

Aproape de cărți, departe de petreceri

Revenind la domnitor, Cantemir locuiește între anii 1712 și 1716 la Harkov, Moscova ori în satul Solomino, iar traiul său este unul patriarhal. El trăiește izolat, ocupându-se de educația copiilor săi, de scrierile sale. După cum ne spune Ștefan Ciobanu, în lucrarea menționată anterior, Cantemir poartă barbă și se îmbracă în haine orientale lungi, așa cum era moda în Moldova natală. Programul său cotidian începea cu trezirea la ora 5:00 dimi­neața, băutul cafelei tur­cești, apoi, închis în cabinetul său, scria până la amiază. La prânz mânca puțin, doar un singur fel, apoi se odihnea și, din nou, scria până la ora 19:00, iar mai apoi până la miezul nopții petrecea timpul cu familia sa. Într-o țară în care petrecerile stropite din belșug cu băutură erau frecvente, Cantemir evită astfel de manifestări și trăiește auster. De educația copiiilor săi răspunde preotul grec din Fanar, Anastasie Condoidi, iar aceștia învață și limbile greacă, latină și italiană, dar și limba țării în care trăiau în exil. Cantemir se ocupă și de administrarea mo­șiilor dăruite de țar, întemeiază un orășel care-i poartă numele, Dimitrovca, tot aici ctitorește o mănăstire căreia i se atribuie numele de Sf. Dimitrie. Așezarea este populată în majoritate de moldoveni, supușii săi credin­cioși. Moartea soției sale în 1713 îl conduce pe domnitor la o și mai mare izolare de cei din jurul său. Scrie acum, ca să uite de necazuri, celebra sa lucrare Istoria Imperiului otoman. În același timp, domnul poartă o intensă corespondență în străinătate, în special în spațiul german, cu atât mai mult cu cât, așa cum este cunoscut, a fost ales membru al Academiei din Berlin. Și cu țarul poartă o bogată corespondență, de-a lungul celor 12 ani ai exilului rusesc, încercând adeseori să-l convingă să inițieze o campanie împotriva turcilor, care ar fi condus, printre altele, și la revenirea sa pe tronul Moldovei ori solicitându-i acestuia onorarea obli­gațiilor financiare asumate și uneori neîndeplinite.

Căsătorit cu principesa Trubețkaia

La doar câțiva ani distanță de moartea primei sale soții, Cantemir se recăsătorește, în 1719, cu principesa Anastasia Trubețkaia, o tânără prințesă de numai 16 ani, de o frumusețe remarcabilă. Pare că și el întine­rește, își rade barba, se îmbracă în stil european, se mută la ­Petersburg. Este numit consilier secret al țarului, este senator, iar pe la 1721 apropierea de ­Petru cel Mare este una tot mai vizibilă. Unul dintre profesorii care se ocupă de educația ur­mașilor voievodului moldovean, Ivan Iiliinski, descrie într-un jurnal elemente de mare interes din viața cotidiană precum vizita țarului în casa lui Cantemir: „Maiestatea Sa a binevoit să bea dimineaţa rachiu la principele nostru, iar seara a luat ceaiul”. De asemenea, din aceleași însemnări aflăm că zilnic Cantemir mergea la Senat. Nu re­nunță nici la scris, întrucât de sub condeiul său ies în continuare lucrări precum, spre exemplu, „Sistema Religiei Mahomedane” - scrisă la cererea țarului. Și tot la cererea acestuia face o lungă călătorie care avea să îi genereze noi probleme de sănătate și să-i aducă, într-un final, moartea. Într-un articol publicat în „Convorbiri Literare”, P. P. Panaitescu reface cumva ultimele clipe ale domnului: „Dimitrie Cantemir avea 50 de ani şi-şi simţea şi sfârşitul apropiat. În iulie a plecat de la ­Dimitrovca spre o mănăstire rusească din apropiere, a stat acolo trei zile singur între slujitorii lui Dumnezeu, în rugăciuni. ­Asculta sunetul clopotelor ca o chemare în miez de noapte şi se ducea să se roage, să-şi împace sufletul cu gândul morţii. S-a întors apoi înseninat la moşie. La 21 august 1723, la ceasurile şapte şi douăzeci seara, când soarele de vară revărsa încă lumină peste câmpi, acolo, la ţară, şi-a dat sufletul. Corpul l-au dus la Moscova cei patru feciori ai lui, în mica biserică grecească, unde fusese îngropată şi soţia lui dintâi, doamna Casandra”.