Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Actualitate religioasă An omagial „Unirea bisericească a tuturor provinciilor româneşti, cimentul pentru dezvoltarea puternică a ţării”

„Unirea bisericească a tuturor provinciilor româneşti, cimentul pentru dezvoltarea puternică a ţării”

Galerie foto (3) Galerie foto (3) An omagial
Un articol de: Pr. Eugeniu Rogoti - 09 Feb 2025

Anul omagial dedicat Centenarului Patriarhiei Române ne aduce aminte de felul în care înaintașii noștri în credință au reușit să unifice și structurile bisericești românești într-o singură Biserică Autocefală, cu un Întâistătător în treapta de Patriarh. Despre această lucrare măreață, dar și despre felul în care a funcționat Biserica Ortodoxă Română ulterior am discutat cu pr. prof. dr. Mihai Săsăujan de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din București.

Părinte profesor ­Mihai Săsăujan, după Marea Unire a românilor de la 1 Decembrie 1918 din Alba Iulia, cum a fost pregătită ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhat și cum s-a desfă­șurat unificarea bisericească ortodoxă în România?

Unirea Basarabiei (27 mart./9 apr. 1918), Bucovinei (15/28 nov. 1918) și Transilvaniei (18 nov./1 dec. 1918) cu Regatul României în urma Primului Război Mondial (1914-1918), încoronarea regelui Ferdinand ca rege al României Mari, la Alba Iulia (15 oct. 1922) și promulgarea Consti­tuției României (1923) au creat cadrul propice și pentru înființarea Patriarhiei Române.

Prestigiul Bisericii Ortodoxe Române crescuse mult după Unirea de la 1 decembrie 1918. În cuprinsul acesteia trăiau acum 14 milioane de credincioși, existau 4 mitropolii și 14 eparhii. Funcțio­nau două facultăți de teologie, la București și la Cernăuți, 5 academii teologice în Transilvania - la Sibiu, Cluj, Arad, Caransebeș și Oradea și numeroase seminarii teologice. După anul 1918 au fost înființate episcopii noi: Episcopia Oradiei (1920), Episcopia Vadului, Feleacului și Clujului (1921), Episcopia Tomisului, Episcopia Cetății Albe-Ismail și Episcopia Hotinului-Bălți (1923), ajungându-se astfel la 19 eparhii. Dialogul interortodox și interconfesional a fost mai bine articulat după 1918. Biserica Ortodoxă Română a luat parte la Conferința interortodoxă pentru îndreptarea calendarului din anul 1923, din Constantinopol, la care au participat toate ­Bisericile Ortodoxe, cu excepția Bisericii din Rusia. În anul 1924 a venit în România Patriarhul Damianos al Ierusalimului.

Eram printre puținele Biserici Ortodoxe fără demnitatea de Patriarh, în afară de Biserica Bulgară, declarată schismatică de către Patriarhia Ecumenică încă de la 1872, și de Biserica Greciei. Două Biserici învecinate își restabiliseră deja Patriarhatul cu câțiva ani în urmă: Biserica Rusă (1917) și Biserica Sârbă (1920). În comparație cu Biserica noastră, patriarhiile istorice aveau, împreună, doar câteva zeci de mii de credincioși.

După anul 1918, teologi, istorici, oameni de stat au transmis în mod repetat, prin mesajele lor, necesitatea ca unitatea spirituală existentă până atunci între ­bisericile ortodoxe române din România şi provinciile ei noi să fie concretizată prin unificarea Bisericii Ortodoxe Române şi sub raport canonic. Spre exemplu, ­Nicolae Iorga considera că ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie era un act de cea mai mare însemnătate și despre aceasta trebuia să fie preocupată opinia publică în chipul cel mai serios. 

Organizare bisericească unitară

Unirea Transilvaniei cu vechiul regat al României de la 1 decembrie 1918 a adus cu sine profunde schimbări, nu numai în viaţa statului, ci şi în viaţa administrativă a Bisericii Ortodoxe Române. Chestiunea esenţială care trebuia rezolvată era aceea a organizării bisericeşti unitare. Trebuiau întreprinşi paşii necesari pentru închegarea bisericilor ortodoxe de pe întreg teritoriul românesc într-o singură Biserică.

Unificarea bisericească se impunea, avându-se în vedere, mai ales, modul diferenţiat în care era condusă Biserica românească din diferitele provincii istorice româneşti. Biserica din vechiul regat se conducea după Legea organică din anul 1872, la care se adăugau diferite legi şi regulamente adoptate pe parcurs. Se înregistra aici o respectare strictă a ierarhiei, precum şi o sub­ordonare mult prea mare faţă de stat. Se impunea o precizare limpede a atribuţiilor şi a poziţiei statului faţă de Biserică şi invers, viaţa Bisericii de aici fiind într-o continuă frământare şi instabilitate. În Biserica din Bucovina exista o mentalitate ultraierarhistă, iar în Basarabia, Biserica trăia în forme tipic ruseşti, moştenire a absolutismului ţarist. Biserica din Transilvania avea o organizare corespunzătoare cuprinsă în Statutul organic al Mitropolitului Andrei Şaguna din 1868, ale cărui principii de bază erau autonomia Bisericii faţă de stat, care o apăra de orice amestec sau aservire din partea acestuia şi sinodalitatea, colaborarea dintre clerici şi mireni la conducerea treburilor bisericeşti, care o apăra de orice încercare de absolutism ierarhic. Derularea procesului de unificare bisericească din anii 1919-1925 a fost anevoioasă, încheindu-se cu promulgarea Legii şi Statutului de organizare a ­Bisericii Ortodoxe Române, la data de 4 mai 1925. 

Ce a însemnat şi înseamnă instituţia Patriarhului pentru viaţa bisericească din România, dar şi pentru relaţiile cu alte Biserici Autocefale?

În Biserica Ortodoxă demnitatea de Patriarh este cea mai ­înaltă treaptă a ierarhiei bise­ricești. Din punct de vedere etimologic, cuvântul patriarh derivă din limba greacă veche - πατριάρχης (patriarchēs). Este format din două cuvinte: πατριά (patria/familie) și άρχης (archēs/con­ducător, primul) și are înțelesul de conducător al familiei, protopărinte și, în sens lărgit, de conducător al neamului, primul într-un neam. Așadar, însăși etimologia cuvântului patriarh exprimă rolul acestuia în viața Bisericii.

În Biserica creștină, titlul/ dem­ni­tatea de patriarh şi instituția de patriarhat au fost introduse în anul 451, printr-o decizie luată de Sinodul al IV-lea ecumenic de la Calcedon, cu privire la cele cinci scaune apostolice: Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia și Ierusalim. În secolul al VI-lea, constituțiile sau novelele imperiale au folosit acest titlu pentru cele cinci scaune apostolice, iar în tradiția canonică a Bisericii, termenul de patriarh a fost folosit pentru prima dată în textul sfintelor canoane ale Sinodului II Trulan (692).

Cu privire la semnificația demnității patriarhale în Biserica Ortodoxă Română, în anul 1925 și, ulterior, pe tot parcursul centenarului, voi aduce în atenție cuvântările rostite de Patriarhul Miron Cristea în contextul evenimentelor desfășurate în anul 1925, cu ocazia ridicării scaunului de Mitropolit Primat din Bucu­rești la rangul de Patriarh, și modul în care a înțeles el rolul Patriarhiei Române în relația viitoare cu societatea românească și cu celelalte Biserici ortodoxe autocefale.

O singură țară cu o unică Biserică

În cadrul ședinței Sfântului Sinod din 4 februarie 1925, în propunerea de înființare a Patriarhiei Române se menționau următoarele: „În urma războiului, neamul nostru s-a întregit, alcătuind acum o singură țară, România mare, cu o unică Biserică ortodoxă, care are 14 milioane de credincioși, 5 mitropolii și 14 episcopii. Jertfele și faptele mari creștinești săvârșite de voievozii și neamul nostru în interesul creștinătății ne dau dreptul incontestabil ca Bisericii noastre ortodoxe române să i se dea o nouă situație legală și canonică în rândul celorlalte Patriarhii ortodoxe de răsărit” („Biserica Ortodoxă Română”, 1925, nr. 11, pp. 714-715).

Ministrul cultelor, Alexandru Lapedatu, prezent la lucrările ședinței Sfântului Sinod, men­ționa următoarele: „Biserica Ortodoxă Română în puterea autocefaliei sale și Statul român în virtutea suve­ranității sale apreciază că ridicarea scaunului de primat la rangul de patriarh este o necesitate de ordin național determinată de noua organizare bisericească înlăuntrul statului român și de situația acestuia între celelalte state ortodoxe ca unul ce are, cu excepția Rusiei, cel mai mare număr de credincioși orto­docși” („Biserica Ortodoxă Română”, 1926, nr. 1, p. 35).

Program tematic pentru funcționarea Bisericii Ortodoxe Române

După citirea actului de înființare a Patriarhiei Ortodoxe Române, Mitropolitul Primat de atunci, Miron Cristea, a adus în discuție patru idei semnificative pentru rolul Bisericii Ortodoxe Române în lumea creștină ortodoxă: „1) Statul să pună la dispoziția Bisericii un număr cât mai însemnat de burse pentru trimiterea tinerilor la studii teologice în toate centrele mari de cultură apusene și răsăritene, care, întorcându-se acasă, să creeze un centru cultural teologic care să atragă și celelalte Biserici ortodoxe; 2) Facultatea de Teologie din București să devină un institut de temeinică cultură teologică ortodoxă care să atragă tineri din toată Ortodoxia: înființarea de catedre de teologie slavă și teologie greacă prin care să ne legăm de Ortodoxia slavă și greacă; 3) Întemeierea unei Academii de muzică bisericească în care să se studieze temeinic muzica noastră bisericească, care e atât de frumoasă și care a mângâiat atâtea veacuri sufletul poporului nostru; 4) Ca semn exterior al Patriarhatului, ne trebuie - îndată ce situația financiară va permite - și o măreață catedrală a mântuirii neamului” („Biserica Ortodoxă Română”, 1926, nr. 1, pp. 37-38).

La 12 februarie 1925, hotărârea de înființare a Patriarhiei a fost adoptată de Senat, iar la 17 februarie 1925, de Camera Deputaților. La 23 februarie 1925, regele Ferdinand I al României a promulgat Legea pentru ridicarea scaunului arhiepiscopal și mitropolitan al Ungrovlahiei, ca primat al României, la rangul de scaun patriarhal.

Un moment important în derularea evenimentelor din acel an l-a constituit aducerea, citirea și înmânarea tomosului Patriarhiei Ecumenice în catedrala din București, de către delegația Patriarhiei Ecumenice, la 27 septembrie 1925.

Cuvântarea Patriarhului Miron Cristea, cu ocazia acestui moment solemn, a fost revelatoare pentru conturarea ideii de unitate a Ortodoxiei în diversitatea autocefaliilor ortodoxe naționale. El arăta că „organizarea Bisericilor naționale și autocefale concomitent cu dezvoltarea țărilor și a națiunilor a fost o necesitate, Bisericile ortodoxe putând face în cursul veacurilor enorme servicii neamurilor care au mărturisit credința lor, fără a pierde din vedere misiunea supremă a Bisericii de a pregăti sufletele pentru mântuirea lor și sub raportul veșniciei. Dar autocefalia Bisericilor, sub forța majoră a unor împrejurări politice extrem de nefavorabile și îndeosebi a nefericitei apăsări a popoarelor ortodoxe de formidabila putere a semilunei, a neglijat și n-a putut menține în mod mai pronunțat atât de necesara unitate bisericească, fără de care creștinismul nu poate fi desă­vârșit. Aceasta a slăbit mult puterile ortodoxismului și în cele mai multe țărișoare i-au întunecat zilele de glorie și de activitate mai conștientă. Interese vitale ne îndatorează pe toți să reînnoim legăturile de o mai strânsă unitate a tuturor Bisericilor ortodoxe naționale, fără a știrbi cursul normal al vieții autocefale, ba chiar dezvoltându-se în patriarhate naționale după țări și neamuri. Eventualele veleități localnice ale patriarhatelor naționale trebuie să dispară în fața marelui principiu de unitate creștină în frunte cu autoritatea noastră ecumenică și istorică. Sub acest raport, delegația Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol face un puternic pas istoric, prin venirea sa la București, ca să aducă binecuvântarea plină de iubire a Bisericii Ecumenice, mama, asupra actelor de ridicare a Bisericii Române la rangul de Patriarhie și salutul frățesc al primului ei titular” („Biserica Ortodoxă Română”, 1925, nr. 9, p. 565).

„Unire sufletească a milioanelor de credincioși”

Cu ocazia ceremoniei de învestitură ca Patriarh al României, în data de 1 noiembrie 1925, în Palatul Regal, după ce a primit cârja pastorală din partea regelui Ferdinand I al României, Patriarhul Miron Cristea a ținut o cuvântare concisă și bine structurată, care conținea același mesaj al rolului Patriarhiei Române pentru viitor cu privire la unitatea ortodoxă națională, la lucrarea teolo­gică-misionară și filantropică în socie­tatea românească și la re­lația cu celelalte Biserici ortodoxe autocefale: „Drept încoronare a contopirii celor cinci Biserici provinciale într-o organizare unitară, a urmat în mod firesc și înăl­țarea mitropolitului din capitala țării mărite la rangul de patriarh... Această unire sufletească a milioanelor de cre­dincioși va spori duhul dătător de viață pentru poporul nostru și țara lui și va forma din chiagul sufletesc cel mai solid ciment pentru închegarea țării și normala ei dezvoltare și în viitor, într-o unitate națională tot mai puternică... De altă parte, unirea bisericească a tuturor provinciilor bisericești va întări astfel puterile Bisericii Ortodoxe, ca să poată înviora așe­zămintele sale de azi și să creeze altele noi” („Biserica Ortodoxă Română”, 1925, nr. 11, p. 704).

Cu privire la lucrarea teologică-misionară a Bisericii Ortodoxe Române în societatea românească, Patriarhul Miron Cristea men­ționa necesitatea propovăduirii convingerilor evanghelice scripturistice în cercuri tot mai largi și necesitatea unei pleiade de clerici cu temeinică cultură teologică și universală cu rol educator în societate. Era menționată și importanța lucrării umanitare, filantropice și samaritene a Bisericii în societate.

Cu privire la conlucrarea Bisericii Ortodoxe Române cu celelalte Biserici Ortodoxe pe plan extern, Patriarhul menționa: „Iar în afară, Biserica va năzui să-și asigure în concertul Bisericilor ortodoxe naționale și - după putință - în sânul creștinismului din toată lumea, un loc corespunzător cu importanța sa și cu mărimea serviciilor de ordin religios, moral și cultural, ce le va putea închina Evangheliei și Crucii lui Hristos” („Biserica Ortodoxă Română”, 1925, nr. 11, p. 704).

Aceste câteva texte selectate din discursurile Patriarhului Miron Cristea le consider definitorii pentru gândirea lucrării Bisericii Ortodoxe Române în societatea românească și a relației acesteia cu celelalte Patriarhii și Biserici ortodoxe autocefale pe tot parcursul secolului XX. Patriarhul Miron Cristea a fost cu adevărat un vizionar care a gândit proiectul Bisericii Ortodoxe Române în România mare.

Îi cinstim anul acesta în mod deosebit pe cei care au mărturisit, în secolul trecut, credinţa în vreme de grele încercări istorice şi politice, unii dintre ei fiind proclamaţi de Biserica Română ca sfinţi. Care a fost ecoul mărturisirii acestor oameni după ce România a devenit liberă de dictatură?

În data de 4 februarie 2025, când Biserica Ortodoxă Română sărbătorește o sută de ani de la ridicarea sa la rangul de Patriarhie, în cadrul ședinței solemne a Sfântului Sinod, desfă­șurată sub președinția Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, se face și proclamarea generală a canonizării celor 16 sfinți români.

Această proclamare generală, exact în ziua celebrării Centenarului Patriarhiei Române, este sugestivă pentru comemorarea, în acest an, a duhovnicilor și mărturisitorilor ortodocși români din secolul XX și ne ajută să înțele­gem, prin cunoașterea vieții și acti­vității lor pastorale și duhov­nicești, pe de o parte, contextul politic comunist ateu în care au trăit ei timp de 40 de ani (1948-1989), pe de altă parte, eroismul lor spiritual dus până la capăt, uneori cu riscul pierderii vieții.

Instaurarea regimului de stat comunist în România a determinat modificări structurale majore la nivelul relației Stat - Biserică. Au fost înregistrate schimbări radicale în viaţa Bisericii Ortodoxe Române şi a celorlalte culte religioase din ţară. Au avut loc numeroase intervenţii legislative de limitare a activităţii acestora doar la nivelul organizării lor interne. Prezenţa cultelor religioase în viaţa publică a societăţii româneşti, aşa cum s-a manifestat în perioada interbelică, prin numeroase pârghii şi organisme laice creştine, deranja noua putere de stat şi trebuia curmată.

În rândul măsurilor puterii totalitare îndreptate împotriva vieţii bisericeşti ortodoxe pot fi menţionate: ingerinţa statului în activitatea internă bisericească, scoaterea din scaun a mai multor ierarhi ortodocşi, epurări, deportări şi arestări ale clericilor și profesorilor de teologie, interzicerea cultului liturgic în spitale, aziluri şi cazărmi, restrângerea numărului monahilor, desfiinţarea şcolilor confesionale, eliminarea religiei din şcolile de stat, desfiinţarea academiilor teologice din Transilvania (cu excepţia celei din Sibiu, care a devenit Institut teologic de grad universitar) și reorganizarea sistemului teologic superior, suprimarea periodicelor bisericeşti ale eparhiilor, desfiinţarea asociaţiilor religioase ale laicilor şi ale preoţilor, desfiinţarea aşezămintelor bisericeşti ­filantropice etc.

Peste 2.000 de preoți ortodocși au fost arestaţi și anchetaţi, aruncați în închisori sau trimiși să lucreze la Canalul Dunăre - Marea Neagră, unii deportați chiar în Siberia. Monahismul ortodox, bas­tionul luptei spirituale împotriva comunismului, a primit o grea lovitură prin Decretul 410 din 28 oct. 1959, care dispunea desființarea multor așezăminte mănăs­tirești și reducerea semnificativă a numărului monahilor din mănăstiri.

„Dovezi ale credinței și jertfelniciei”

„Credința lor puternică și curajul de a-L mărturisi pe Hristos au făcut din Biserica Ortodoxă Română una dintre instituțiile fundamentale ale rezistenței neamului românesc împotriva ateismului militant. Suferințele acestora constituie dovezi ale credinței și jertfelniciei creștine pe care trebuie să le prețuim, să le păstrăm permanent în memorie și să le transmitem generației prezente și celei viitoare” (Cuvântul Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, la deschiderea lucrărilor Conferinței pastoral-misionare a clericilor din Arhiepiscopia Bucu­reștilor, Bucu­rești - 6 noiembrie 2017).

După căderea regimului comunist (1989), timp în care au fost depuse eforturi considerabile pentru asigurarea continuității insti­tuției Bisericii și a lucrării ei liturgice și pastorale, au urmat anii libertății postcomuniste, care au determinat gândirea unei noi strategii pastoral-misionare a Bisericii Ortodoxe Române în relație cu statul și cu societatea românească în contextul provocărilor moder­nității. A existat o dezvoltare bine articulată la toate nivelurile vieții bisericești: administrativ, edilitar, social, cultural, educațional, al învățământului teologic, al monahismului, al dialogului interortodox și interconfesional, recuperarea memoriei marilor părinți duhovnicești și mărturisitorilor ortodocși români și a moștenirii lor spirituale în relație cu fiii lor duhovnicești, ­fiind de importanță primară.

Numeroasele cărți publicate după anii ’90 la editurile Patriarhiei Române, la editurile eparhiale și la unele edituri laice din țară, despre viața și învățăturile lor duhovnicești, de asemenea, manifestările culturale și catehetice organizate în memoria acestora au contribuit și la educația creștină a generațiilor tinere ale societății noastre. Modelul atrage mereu, iar toți aceștia constituie modele verticale exigente, vrednice de urmat pentru noi.