Mănăstirea Brâncoveni în perioada interbelică

Pe drumul ce duce de la Slatina spre Caracal, pelerinul se poate opri la Mănăstirea Brâncoveni, aşezământ medieval a cărui existenţă este strâns legată de domnitorul Matei Basarab şi familia Brâncovenilor. Localitatea Brâncoveni este atestată încă din vremea domnitorului Mircea cel Bătrân, pentru ca la mijlocul secolului al XVII-lea să figureze ca târg şi reşedinţă a judeţului Romanaţi, mai ales pentru faptul că se afla pe un important drum comercial. Iniţial, pe locul vechiului aşezământ monahal s-a aflat un lăcaş din lemn ridicat în 1570 de jupâniţa Celea, o străbunică a lui Matei Basarab. La 1582-1583, Mihnea Turcitul întăreşte danii ale acestui aşezământ. Tradiţia spune că, în semn de mulţumire pentru apa care l-a vindecat din fântâna care se afla în incinta lăcaşului, între 1634 şi 1640, domnitorul Matei Basarab, împreună cu nepotul său Preda Brâncoveanu (bunicul domnitorului martir), a refăcut aşezământul: chilii, turnul-clopotniţă, casa domnească, beciuri şi ziduri de incintă ca pentru o adevărată fortăreaţă. Mai apoi, Constantin Brâncoveanu, viitorul domnitor, şi-a petrecut copilăria aici, fiind martor al reînhumării fratelui, Barbu, decedat la Constantinopol, şi a tatălui său, Papa Brâncoveanu, de către mama sa, Stanca. Pentru acestea, ajuns domnitor, Constantin Brâncoveanu a rezidit biserica mare, cu hramul "Adormirea Maicii Domnului", pe care a târnosit-o la 15 august 1699. A zugrăvit-o mai târziu, la 1704, dar mănăstirea a fost afectată de incursiunile armatelor ruso-austro-turce, care se confruntau în spaţiul românesc. La mijlocul secolului al XIX-lea, biserica mare şi o parte a clădirilor au fost refăcute de către stareţul Teodosie din Trapezunt. După secularizarea averilor mănăstireşti, Mănăstirea Brâncoveni a avut o obşte tot mai mică, la 1872 mai fiind patru monahi. Patru ani mai târziu, în acest aşezământ deceda ultimul stareţ, celebrul popa Radu Şapcă din Celei, membru al guvernului provizoriu de la Islaz din 1848. Abia după Primul Război Mondial, episcopul Vartolomeu al Râmnicului a iniţiat un program de refacere a aşezământului, care i-a fost blocat, între 1937 şi 1939, de către Ministerul Sănătăţii, care a instalat aici un azil de bătrâni şi infirmi. Din 1940, aici a fiinţat o obşte de maici, a cărei existenţă a fost întreruptă în mod brutal în 1959.