O istorie religioasă a aromânilor (XXII)

Înfiinţarea unor posturi de mitropoliţi pentru sârbii şi bulgarii din Imperiul Otoman cu acordul Patriarhiei Ecumenice, uneori prin presiuni diplomatice de anvergură, i-a încurajat tot mai mult pe românii din Balcani să revendice crearea unui episcopat propriu. Românii din Balcani, prin reprezentanţii lor politici şi de cultură, considerau că în faţa persecuţiilor declanşate de clericii şi antarţii greci, singura soluţie de conservare a naţionalităţii este crearea unui episcopat propriu aşa cum aveau grecii, sârbii şi bulgarii.

Prima iniţiativă de acest gen se pare că a fost în 1862, când aromânul Anastasie Panu, fost caimacam al Moldovei, schiţa primul program de redeşteptare a românilor din Balcani pe care l-a trimis împăratului Napoleon al III-lea. Printre altele, programul lui Panu conţinea următoarele puncte: 1. Să fie aduşi în România, pentru a-şi de­săvârşi studiile, tineri aromâni; 2. Din fondul mănăstirilor închinate, 12.000 galbeni vor fi destinaţi finanţării institutelor culturale din Tesalia, Macedonia, Epir şi Turcia; 3. Guvernul princiar român să intervină pe lângă Poartă şi puterile protectoare în folosul aromânilor; 4. Aromânii să aibă posibilitatea de a-şi alege singuri păstorii spirituali şi de a-şi întemeia o arhiepiscopie autocefală, la Prima Justiniana (Ohrid). Dar în această fază istorică aromânii nu putea face prea multe.

Românii din Balcani au început să se individualizeze religios faţă de greci şi sârbi, mai ales după 1868, când prin conştiinţa naţională care se închega tot mai mult, încercau să-şi construiască propriile biserici, pe care grecii să nu le mai pretindă. Astfel, în 1876, românii din Cruşova, oraşul ridicat de aromâni după risipirea oraşului Moscopole, aveau deja o catedrală, pe care grecomanii încercau să o preia.

După Pacea de la Berlin din 1878, prin care statul român îşi câştigase recunoaşterea internaţională, problema episcopatului românilor din Balcani a fost redeschisă, la 23 septembrie 1879, la Bucureşti, cu prilejul înfiinţării Societăţii macedo-române, sub preşedinţia Mitropolitului primat Calinic. Între cele cinci obiective, societatea îşi propunea „întemeierea unei episcopii aromâneşti care să fie în legătură cu biserica autocefală a României”, deşi nu se obţinuse încă independenţa canonică faţă de Patriarhia Ecumenică.

Recunoaşterea dreptului de a se ruga în limba maternă, prin iradeaua din 1881, apoi obţinerea dreptului de a săvârşi slujbele în limba română de pe cărţi de cult aprobate de Patriarhia Ecumenică în bisericile proprii, prin reglementările din 1887-1888, i-au determinat tot mai mult pe aromâni să revendice organizarea bisericească distinctă, autonomă în cadrul Patriarhiei Ecumenice, aşa cum se găsea la celelalte popoare din Imperiul Otoman.

Primele demersuri la Poartă făcute de reprezentanţii români, precum institutorul Apostol Mărgărit, s-au concretizat în anul 1880. Însă Poarta nu a fost atât de binevoitoare faţă de cererea românilor de a-şi înfiinţa un episcopat şi nici împrejurările politice nu au determinat-o în acest sens (abia se încheiase războiul în care România participase). (Va urma)