O istorie religioasă a aromânilor (XXIX)

Politicienii liberali de la Bucureşti doreau să rezolve problema episcopatului aromânesc, care cunoscuse atâtea piedici din partea Patriarhiei Ecumenice, după modelul emancipării religioase a bulgarilor.

În acelaşi timp, se înregistrau încercările de catolicizare a aromânilor venite dinspre o mare putere, precum Franţa, care încerca să elimine din influenţa Austriei în comunitatea catolică din Balcani. Însă încercările Franţei vor dispărea după pierderea Războiului franco-prusac (1870-1871). De aceea, nu au lipsit nici unele acţiuni de convertire a aromânilor venite dinspre diferiţi oameni de cultură din Regatul Român sprijiniţi de Vatican.

Acţiunea de convertire a aromânilor era încurajată chiar de un liberal, precum Dimitrie A. Sturdza, cu simpatii catolice şi care va lucra pentru înfiinţarea Episcopiei aromânilor printr-un gest de forţă. Astfel, odată ce aromânii ajungeau schismatici faţă de Patriarhia Ecumenică, puteau fi mai uşor de convertit la catolicism.

Dar Mitropolitul Antim şi o parte a comunităţilor de aromâni nu erau dispuşi să ajungă la această ruptură spirituală, chiar dacă obţineau înfiinţarea episcopatului. Totodată, tergiversarea şi intrigile venite din ţară l-au determinat pe Mitropolitul Antim să ceară iertare la Patriarhia Ecumenică, astfel chestiunea înfiinţării şi recunoaşterii Episcopatului aromânesc fiind încheiată.
Eşecul înfiinţării şi recunoaşterii unui episcop al românilor din Balcani a condus inevitabil la o mare înfrângere atât a politicii externe a României, cât mai ales la o expunere tot mai mare la deznaţionalizarea compatrioţilor sud-dunăreni.

Totuşi, în 1903, în contextul unei apropieri între România şi Grecia, trimisul român la Constantinopol, Alexandru Lahovary, făcea o nouă încercare la Patriarhia Ecumenică pentru înfiinţarea unui episcopat al vlahilor la Ohrida-Cruşevo, în locul scaunului grecesc. Dar doleanţele românilor s-au lovit de un nou refuz din partea Patriarhiei. Un an mai târziu, ambasadorul român revenea cu un memorandum, în care nu mai cerea Episcopia, dar pleda pentru biserici proprii, clerici români care să slujească în limba română şi o autonomie canonică, în care să se păstreze jurisdicţia mitropoliţilor greci. Patriarhia a refuzat din nou, motivând că nu vrea să creeze un precedent pe fondul cererilor crescânde ale albanezilor ortodocşi.

Problema episcopatului românilor din Balcani a revenit în discuţie înaintea începerii războaielor balcanice, atunci când fiecare stat din peninsulă îşi trasa obiectivele militare şi diplomatice de care să uzeze într-un viitor care se prefigura cu modificări teritoriale. În acest context, la 17 octombrie 1911, preşedintele Eforiei comunităţii româneşti din Ohrida saluta manifestul Societăţii macedo-române de la Bucureşti pentru înfiinţarea episcopatului: „Chiar în timpurile acestea grele pentru existenţa poporului românesc, când duşmanii neamului nostru se sfătuiesc cum ar putea mai bine să-şi asigure existenţa lor umblând cu ideea propagării elementului lor printre aromâni şi asupra faptului că chestiunea noastră este pusă în cel mai dăunător impas, lipsa drepturilor bisericeşti fiind cauza pentru care românismul nu poate face progrese în aceste părţi, pentru orice inimă românească este dureros de trist spectacolul ce ne prezintă această chestiune, care a primit lovitura cea mai dureroasă şi resimte deci nevoia de a înlătura tutela vitregităţii apăsătoare de până acum, salutăm cu nespusă bucurie frumoasa veste ce ni se anunţă […] întru a se porni o acţiune pentru dezlegarea problemei noastre bisericeşti şi pentru obţinerea celei mai însemnate condiţiuni de existenţă, garanţia vieţii naţionale. Nu poate fi inimă românească care să nu vibreze de bucurie aflând de vederile şi modul de a lucra întru rezolvarea acestei chestiuni. […] Dumnezeu să vă lumineze paşii şi să binecuvânteze opera sfântă ce voiţi a îndeplini”. (Va urma)