Patriarhul Justinian Marina şi puterea politică la începutul regimului comunist (III)

A venit şi reacţia autorităţilor comuniste la refuzul mai-marilor Bisericii de a cola­bora. Guvernul procomunist a adoptat un proiect mai vechi cu privire la pensionarea episcopatului, evident mai puţin Patriarhul, pentru a salva aparenţele garantării libertăţii religioase pe care regimul dorea să o afişeze. Totodată, se avea în vedere ocuparea unor scaune eparhiale vacante, la Galaţi sau Roman. Guvernul motiva că este nevoie de ierarhi tineri, dinamici pentru o Biserică ce se dorea a fi în tandem cu interesele poporului. Evident că politicienii comunişti încercau să speculeze veleităţile unor aspiranţi la episcopat sau pe cele ale unor ierarhi spre ascensiune. Însă reacţia celor din conducerea Bisericii a fost reticentă, consi­derându-se că se poate deschide o cutie a Pandorei, altfel spus se face loc implicării comuniştilor în Biserică. Astfel, problema rămânea deschisă pentru o viitoare sesiune sinodală.

A venit şi anul 1948, cu instalarea regimului comunist în toate structurile de putere, cu noua Constituţie, cu un nou eşafodaj legislativ cu privire la culte şi cu un spirit tot mai agresiv la adresa Bisericii. Tot anul 1948 a venit cu desfiin­ţarea Bisericii Greco-catolice ca un „dar“ făcut Bisericii Ortodoxe Române de către puterea comunistă de la Bucureşti, după modelul celui din Ucraina apuseană. Cum a reacţionat Patriarhul Justinian la primirea acestui dar din partea puterii politice? Credem că, de la bun început, Patriarhul Justinian l-a considerat un dar otrăvit, de inspiraţie sovietică, dat ca oficial să se arate ce grijă poartă statul comunist faţă de Biserica pe care o refuza oricum prin ideologia conducătoare. Întâistătătorul român considera că se află în faţa unui 1700 invers. Susţinem aceasta deoarece, în iulie 1948, la Moscova, la jubileul autocefaliei Patriarhiei Moscovei, vedem un Patriarh al României îngândurat, căruia nu i s-a permis să îmbrace reverenda albă în contra­par­tidă cu Patriarhul Moscovei, dar mai ales pentru faptul că, prin sinodul panortodox la care cele mai importante scaune apostolice refuzaseră participarea, Moscova lansa jaloanele politicii bisericeşti pe care Ortodoxia trebuia să le urmeze. Se interziceau relaţiile în cadrul Consiliului Mondial al Bisericilor şi cu Vaticanul, unele taine din Biserica Anglicană erau invalidate şi se punea în discuţie problema prăznuirii Paştilor. Practic, se reluau nişte teme de discuţie din Ortodoxie, la care Biserica Rusă nu participase în perioa­da prigoanei bolşevice. Prin reluarea unor astfel de teme, Biserica Rusă încerca să se erijeze în lider al Ortodoxiei, sub privirea atentă a lui Stalin. Şi se mai întâmpla ceva: la orizont, se prefigura o ruptură în relaţiile interor­todoxe, în contextul apariţiei celor două lagăre politice. Cum în lagărul capitalist se mai aflau şi alte scaune apostolice, precum Cons­tan­tinopolul, Ierusalimul sau Alexandria, din cauza acestei politici diriguite de la Moscova, de acum Ortodoxia se afla în pericolul rupturii. Din acest motiv, în 1951, aflat la Moscova, la o altă întrunire ortodoxă unde s-au reiterat jaloanele acestei politici bisericeşti, într-o scrisoare către G. G. Karpov, ministrul cultelor din Guvernul sovietic, Patriarhul Justinian sugera iniţierea unui amplu proces de recunoaştere a întâietăţii de onoare în Ortodoxie a Pa­triarhiei Ierusalimului. Prin astfel de tertipuri diplomatice, Justinian încerca să scape de încătuşarea la care era supus de către puterea comunistă în relaţiile cu scaunele aposto­lice din Orient. Abia după 1955, când România a intrat în ONU şi politicienii comunişti mimau o deschidere către Apus, Patriarhul Justinian a putut relua relaţiile personale cu mai-marii Ortodoxiei din Orient, mai întâi ca o gură de oxigen, apoi ca o atitudine firească în politica biseri­ceas­că pe care o susţinea în ca­litate de Patriarh al României. (Va urma)