Suferinţele părintelui Dumitru Bejan în gulagul comunist (II)

După eliberarea din lagărul de la Focşani, părintele Dumitru Bejan mergea la Bucureşti, pentru a-şi vedea familia. Era ajunul de Crăciun şi părintele urma să slujească la Biserica „Sfântul Gheorghe-Nou” din Capitală. Era marele praznic al Naşterii Domnului, când părintele Bejan de la amvon chema creştinii să-şi aducă aminte de cei aflaţi în nevoinţă. Aşa a strâns bani pentru cei care puteau să se bucure de sărbătoarea Crăciunului. Mai mult, părintele şi-a adus aminte de colegii de suferinţă din vremea marilor încercări din Rusia, luând legătura cu unii dintre aceştia. Dar braţul înarmat al partidului a aflat, drept pentru care a trecut la arestarea părintelui în data de 12 aprilie 1949. Pentru gestul său, părintele a fost acuzat de organizarea unui cuib legionar cu scopul strângerii unor cotizaţii pentru ajutorarea celor din închisori, tot aşa cum ar fi făcut în vremea prizonieratului. A fost anchetat alături de alţi cinci inculpaţi, anchetatorii considerând că părintele Bejan „a activat în cadrul unei organizaţii paramilitare de tip fascist, cu scopul ca în cazul unui eventual război să treacă de partea ţărilor imperialiste, uneltind astfel împotriva Securităţii interne a statului”. Evident că totul era o farsă politică menită să-l condamne pe părintele Bejan la ani grei de închisoare. Astfel, la 31 ianuarie 1950, Tribunalul Militar Bucureşti l-a condamnat prin Sentinţa nr. 77 la 8 ani închisoare corecţională, pentru infracţiunea de „uneltire contra ordinii sociale”. Câteva luni mai târziu, în urma recursului, condamnarea îi era micşorată cu un an. A cunoscut închisorile de la Jilava (ianuarie 1950), Aiud (februarie 1950 şi din noiembrie 1951 până în 1955), Gherla (1950), Văcăreşti (octombrie-noiembrie 1951) şi coloniile de muncă de la Valea Neagră (decembrie 1950) şi Peninsula (1951). La 11 aprilie 1956, părintele Bejan era eliberat din temniţa Aiudului, însă primea domiciliu obligatoriu pentru 24 de luni în satul Răchitoasa din Bărăgan, în apropiere de Giurgeni, pe malul Dunării. Motivul invocat de autorităţile comuniste era că Dumitru Bejan „desfăşurase activitate în cadrul unei organizaţii subversive legionare”. Evident era o înscenare a Securităţii, numai pentru a nu-l elibera pe părintele Bejan. Din astfel de motive a fost respinsă cererea tatălui, Ion Bejan, ca să-şi vadă fiul, care se afla la o vârstă înaintată (80 de ani). Iar farsa Securităţii a continuat. La expirarea termenului de domiciliu obligatoriu, Securitatea Constanţa arăta că Dumitru Bejan „întreţine relaţii cu o serie de elemente legionare, fiind suspicionat că desfăşoară activitate legionară”. Evident că era vorba despre ceilalţi „duşmani ai poporului” trimişi cu domiciliul obligatoriu în satul Răchitoasa. În consecinţă, se propunea prelungirea termenului de domiciliu obligatoriu cu încă 24 de luni. Propunerea este aprobată în martie 1958, pentru ca în august acelaşi an lui Dumitru Bejan să i se fixeze un termen de 60 luni pentru lagăr de muncă. Cu toate acestea, un an mai târziu, este din nou arestat şi anchetat la Securitatea din Constanţa pentru presupusă activitate legionară după eliberarea din închisoare. Apoi, este condamnat la 16 iunie 1959 de Tribunalul Militar Constanţa prin Sentinţa nr. 349 la 25 ani muncă silnică, pentru infracţiunea de „uneltire contra ordinii sociale”. După condamnare, din nou, este trimis la Aiud. Refuză reeducarea orchestrată de colonelul Crăciun, fiind eliberat abia la 31 iulie 1964.