„Dreptatea lui Dumnezeu este dragoste”

Mulți oameni înțeleg dreptatea prin lentilele legii, ale compensației și ale echității materiale, însă învățăturile Sfântului Paisie Aghioritul propun o perspectivă radical diferită: dreptatea lui Dumnezeu ca expresie supremă a iubirii și a îndelungii răbdări. Exemplele vii din viața cuviosului și reflecțiile sale despre iertare, compasiune și milostivire evidențiază modul în care depășirea ranchiunei și a tensiunii interioare legate de sentimentul nedrep­tății poate conduce la sănătate psihică, la empatie autentică și la o viață duhovnicească roditoare. Eliberarea de resentimente nu este doar o virtute, ci și o condiție a sănătății integrale a ființei umane.

În lucrarea „Cuviosul Paisie Aghioritul. Cuvinte duhovnicești V - Patimi și virtuți”, cunoscutul monah athonit grec, trecut în rândul sfinților cu dată de cinstire 12 iulie, spunea ucenicilor săi că „dreptatea lui Dumnezeu este dragoste” și îndelungă-răbdare, ceea ce nu este obișnuit pentru marea majoritate a oamenilor. În psihologie, dreptatea este adesea înțeleasă ca o valoare cognitivă și afectivă care structurează percepțiile despre corectitudine, echitate și consecințe.

În societatea contemporană, dominată de competitivitate, concurență și accent pe aspectul material, oamenii tind să vadă justiția și iubirea ca fiind opuse. Justiția presupune retribuție, echilibru, pedeapsă, iar unele persoane apelează chiar la instituții specializate pentru „a li se face dreptate”, luând în calcul doar dimensiunea materială a vieții. În schimb, iubirea implică iertare, compasiune, sacrificiu și principii care îi fac loc și lui Dumnezeu în viața omului, privind activitatea umană din perspectiva vieții veșnice, care transcende timpul, spațiul și materialitatea. Gustând încă din viața pământească dragostea și taina Sfintei Treimi, Cuviosul Paisie Aghioritul spunea că Dumnezeu nu pedepsește ca o autoritate legalistă, ci acționează din iubire chiar și atunci când face „dreptate”.

„Iertați” și „Dumnezeu să te ierte”

„Dreptatea lui Dumnezeu este dragoste, îndelungă-răbdare; nu are nici o legătură cu dreptatea omenească. Această dreptate a lui Dumnezeu trebuie să o dobândim și noi. Într-o noapte, un om s-a dus la chilia părintelui Tihon ca să-l jefuiască. După ce l-a chinuit destul pe stareț (îl strângea de gât cu o funie), a văzut că nu are bani și a dat să plece. Și, în clipa în care pleca, părintele Tihon i-a spus: «Dumnezeu să te ierte, copilul meu!». Acest răufăcător s-a dus apoi să jefuiască și pe un alt călugăr, dar acolo l-a prins poliția și a mărturisit singur că fusese și la părintele Tihon. Atunci polițistul l-a trimis pe jandarm să-l aducă pe părintele Tihon la interogatoriu, dar starețul nu dorea să meargă. «Eu, copilul meu, l-am iertat pe hoț din toată inima». Jandarmul însă nu dădea deloc importanță cuvintelor lui. «Hai repede, părinte! Aici nu merge cu iertați și cu binecuvântați». Până la urmă, fiindcă starețul plângea ca un copil mic, comandantului i s-a făcut milă de el și l-a lăsat să se întoarcă la chilia lui. Mai târziu, când starețul Tihon își amintea de acea întâmplare, nu-i venea să creadă: «Măi, măi, măi, copile, oamenii din lume au alt tipic. Nu au pe iertați și pe Dumnezeu să te ierte!»”, mărturisea Sf. Paisie Aghioritul.

Când reușește să vadă dreptatea lui Dumnezeu ca expresie a iubirii, atunci omul duhovnicesc este mai puțin predispus la învinovățirea persoanelor din jurul său, face tot ceea ce ține de el și acceptă, cu îndelungă-răbdare, rezolvarea diverselor situații prin purtarea de grijă a Atotputernicului. O asemenea persoană își poate gestiona anxietatea și vinovăția într-un mod sănătos, dând dovadă de încredere, echilibru emoțional, credință puternică și empatie față de cei care i-au greșit. Timpul și resursele pe care le-ar putea folosi pentru pedepsirea cuiva le folosește pentru creștere duhovnicească, câștigând astfel pacea sufletului atât de importantă într-o lume agitată și grăbită, care nu mai are timp să reflecteze la aspecte ce țin de mântuirea sufletului. Și chiar dacă pierde anumite bunuri sau îi este lezată onoarea, el își asumă toate acestea din perspectiva unui om care privește sensul vieții prin prisma valorilor creștine, ce și-au dovedit viabilitatea de-a lungul a peste două milenii. Din prisma logicii lumii, această atitudine poate fi considerată drept una defensivă și de negare a realității, dar pentru o persoană credincioasă este un indicator al sănătății psihospirituale.

„Să faceți bine celor ce vă urăsc!”

„Dacă îți amintești răul și te întristezi când acela care ți l-a făcut o duce bine sau te bucuri când nu o duce bine, înseamnă că ai ținere de minte a răului. Dacă însă, în ciuda răului pe care ți l-a făcut celălalt, te bucuri de sporirea lui, aceasta înseamnă că nu ai ținere de minte a răului. Acestea sunt criteriile după care te poți cerceta pe tine însuți în această privință. În tot cazul, orice rău mi-ar face altul, eu îl uit. Arunc catastiful cel vechi în focul dragostei și-l ard. Pe vremea luptelor de partizani din 1944, într-o zi, au venit partizanii în satul nostru. Afară era foarte frig. Atunci mi-am spus în sinea mea: «Ce-or fi având să mănânce? Or fi flămânzi. Să le duc puțină pâine». Când le-am dus-o, ei m-au luat drept iscoadă, însă mie nici prin gând nu mi-a trecut că acolo, prin munți, ei poate că îi fugăreau pe frații mei. Ce-a spus Hristos? «Să-i iubiți pe vrăjmașii voștri și să faceți bine celor ce vă urăsc». (...) Fiindcă milostenia, bunătatea înmoaie inima și acționează precum uleiul în broasca ruginită. Inima împietrită se înmoaie lângă sufletele rănite și devine sensibilă și smerită. Dumnezeu nu l-a făcut pe om învârtoșat și nemilostiv, ci oamenii sunt cei care nu cultivă milostivirea pe care le-a dat-o Dumnezeu; nu suferă pentru aproapele lor și astfel, din pricina nepăsării, devin încet-încet învârtoșați”, explica Sf. Paisie Aghioritul.

Ținerea de minte a răului sau „păstrarea ranchiunei” (în termeni laici) este strâns legată de funcționarea afectivă, reglarea emoțională, procesarea traumelor, dezvoltarea morală și relațio­narea interpersonală. Ruminație afectivă recurentă centrată pe un aspect perceput ca nedrept, ținerea de minte a răului se combină, adesea, cu reticență la iertare și persistență în menținerea unui dezechilibru emoțional. Prins în capcana subtilă a nevoii de a avea dreptate și a deține controlul, mintea omului este invadată de ziceri repetitive („Ce mi-a făcut!?”, „Nu-l voi ierta niciodată!” sau „Nu voi uita asta”) prin care fixează cognitiv și afectiv trauma morală suferită. Drept urmare cresc anxietatea și nivelul de cotizol, conducând la distres psihologic cronic. Psihologii atrag atenția că persoana care ține minte răul un timp îndelungat și se consideră nedreptățită activează pe timp îndelungat axa hipotalamo-hipofizo-adreno-corticală (HPA), ceea ce duce la epuizarea resurselor psihice și somatice, adică tulburări gastrointestinale, creșterea tensiunii arteriale și slăbirea sistemului imunitar.

„De vreme ce Bunul Dumnezeu ne-a dat daruri din belșug și n-a îngăduit să vină vreo nenorocire peste noi, trebuie să ne doară pentru aproapele nostru care se chinuiește. Vedem, de pildă, un infirm. Dacă ne gândim: «Cum m-aș simți eu dacă aș fi infirm și nu aș putea să merg?», ne va durea pentru el. Sau, dacă cineva care are probleme ne cere ajutorul, imediat trebuie să ne gândim: «Dacă aveam eu problemele lui, nu voiam, oare, să fiu ajutat?», și așa ne va durea pentru el. Și prin încercări de trece cineva, dacă are dragoste adevărată, cu durere, își uită propria durere și suferă pentru celălalt. Eu, când celălalt îmi vorbește despre durerea lui, chiar și pe cioburi de sticlă să stau sau pe spini să pășesc, nu simt nimic”, afirma, cu multă dragoste pentru oameni, pr. Paisie Aghioritul.

Persoana care dorește cu orice preț să aibă dreptate și ține minte răul suferit devine mai puțin empatică, mai puțin disponibilă pentru ascultarea celorlalți, construind un mecanism afectiv-cognitiv defensiv asociat cu rigiditate, ruminație, identitate de victimă și reactivitate relațională, cu efecte negative asupra sănătății psihice și fizice pe termen lung.