Cât de important este ataşamentul în viaţa copilului

Cât de important este ataşamentul în viaţa copilului se poate observa mai târziu, în viaţă, în modul său de dezvoltare şi relaţionare cu ceilalţi, dar cu precădere în comportamentul zilnic al copilului mic. Copilului cu un bun ataşament i se pare că tot ceea ce i se întâmplă este bun, şi jucăriile pe care le primeşte sunt interesante, îl absorb. Un copil cu un bun ataşament nu rămâne blocat în dorinţa de a avea jucăria pe care o vede la alt copil. Există o strânsă relaţie între tipul de ataşament şi reacţia la situaţii de traumă a copilului. Astfel, calitatea ataşamentului pune bazele dezvoltării conştiinţei de sine.

Definită ca ansamblu de legături ce se stabilesc între un nou-născut şi mama sa, începând cu senzaţiile şi percepţiile sugarului vizavi de aceasta şi reciproc ale mamei faţă de copilul ei, noţiunea de ataşament a fost introdusă în psihologie în 1959, de Bowlby, ca urmare a investigaţiilor etologiştilor. După observarea puilor de raţă de curând ieşiti din ou şi ataşarea lor de o cutie aflată în miscare, psihologii s-au întrebat dacă acest comportament nu s-ar putea regăsi şi la oameni.

Din ziua a treia după naştere, sugarul este capabil să recunoască mirosul sânului şi gâtului mamei şi să-l diferenţieze de acela al unei alte femei care are un nou-născut de aceeaşi vârstă. La fel, el este capabil să distingă vocea sa, gustul pielii sale, calitatea palpărilor ei. Ataşamentul este un proces înnăscut, are loc gradual şi se manifestă la copilul mic prin strigăte, agăţare, strângere la piept, supt. Surâsul, specific omului este unul din mecanismele ataşamentului care apare foarte timpuriu, însă poate avea nevoie de ore, zile, săptămâni sau luni pentru a se dezvolta. Odată cu creşterea în vârstă, ataşamentul se manifestă comportamental prin căutarea proximităţii şi a contactului cu persoana numită figura de ataşament, în momentele de dificultate.

Carenţa afectivă

Trebuinţele afective ale omului sunt la fel de importante ca şi celelalte trebuinţe vitale şi nesatisfacerea lor poate avea consecinţe grave. Plânsul, strigătele copilului mic separat de mama sa depun mărturie de starea de confuzie şi angoasă resimţită de această situaţie. Mai târziu, se instalează resemnarea, dar odată cu ea apatia şi refuzul alimentelor. Dacă nimeni nu o înlocuieşte pe mamă, atunci când absenţa ei este îndelungată, se observă o stagnare a dezvoltării fizice şi o regresiune generalizată. Ultimele cunoştinţe achiziţionate dispar, limbajul se deteriorează, uneori copiii îşi fac rău, se umplu de vânătăi.

Într-un studiu realizat de Spitz, acesta a comparat copiii crescuţi într-o creşă cu cei îngrijiţi de mamele lor, deţinute într-un penitenciar. Aceştia din urmă aveau o dezvoltare psihomotorie normală, pe când cei dintâi se degradau în permanenţă: dacă la testul iniţial obţinuseră un coeficient de dezvoltare de 124, la sfârşitul primului an a scăzut la 72, iar după doi ani nu era mai mare de 45. Mai mult decât atât, în creşă murea unul din trei copii înainte de împlinirea vârstei de 2 ani, lucru care nu s-a întâmplat printre copiii deţinuţilor. Cu cât timpul care-i desparte pe copiii mici de mamele lor este mai mare, cu atât apar mai multe tulburări grave: apare hospitalismul şi se pot observa deficienţe serioase ale inteligenţei şi afectivităţii copilului.

Pentru cercetarea acestui aspect, unii psihologi au mers şi mai departe, recurgând la analiza biografiilor adulţilor şi adolescenţilor inadaptaţi social. Ei au constatat că delincvenţa este de 4-5 ori mai mare la persoanele care au suferit o carenţă afectivă în copilărie.

Importanţa interacţiunii mamă-copil

Modul în care mamele interacţionează cu copiii lor în primul an de viaţă e puternic relaţionat cu modul în care copiii se comportă mai târziu. Pentru demonstrarea acestei teorii, cercetătorii Universităţii din Chicago au studiat peste 1.800 de copii cu vârste între 4 şi 13 ani. Era vizat nivelul activităţii copilului, cât de fricos şi predictibil era, precum şi faptul dacă acesta manifesta în general o bună dispoziţie. De asemenea, cercetătorii erau interesaţi de modul în care mamele îşi stimulau copilul din punct de vedere intelectual, cât de vigilente erau la nevoile copilului şi dacă recurgeau la pedepse fizice.

Conduita problematică a copilului mai târziu, în viaţă, includea recurgerea la minciuni, trişarea, probleme şcolare, chiulul, neresimţirea vreunei mustrări după un comportament greşit. Rezultatele indicau că, atât stilurile parentale, cât şi evaluarea maternală a temperamentului copilului lor în primul an de viaţă sunt predictori buni ai comportamentului copiilor până la vârsta de 13 ani.

Ataşamentul securizant influenţează calitatea prieteniei

Copiii preşcolari ce manifestă un comportament securizant faţă de mamele lor îşi fac prieteni mai apropiaţi în primii ani de şcoală, conform noului studiu din 2009, realizat de Universitatea din Illinois.

În urma unei legături emoţionale pozitive mamă-copil, copiii dezvoltă o mai bună înţelegere a celorlalţi, mai puţin subiectivă, ce promovează adevăratele prietenii în timpul anilor şcolari. Studiul realizat includea 1071 de copii de la Institutul Naţional al Sănătăţii Copilului şi Dezvoltării Umane. Cercetătorii evaluau ataşamentul mamă-copil la vârsta de 3 ani, precum şi cât de deschis cele două părţi vorbeau despre sentimentele şi emoţiile copilului când acesta avea 4 ani şi jumătate. Acestor copii li se dădeau sarcini în care trebuiau să evalueze o situaţie ipotetică în care, în urma acţiunii unui alt copil, lui însuşi i se putea întâmpla ceva rău. De exemplu, intervievatorul spunea: „Ionuţ aruncă o minge şi te loveşte în spate“. Copilul era rugat să precizeze de ce Ionuţ se comportase astfel. Dacă copilul interpreta comportamentul celuilalt ca intenţional (i-a facut rău în mod intenţionat), era indiciul unei atribuiri subiective ostile. În cele din urmă, cercetătorii au recurs şi la heteroevaluari din partea mamei şi a profesorilor cu privire la competenţa copiilor în primul an de scoală şi la calitatea prieteniei copiilor din clasa a treia. Rezultatele obţinute concluzionează faptul că un ataşament securizant mamă-copil duce de cele mai multe ori la stabilirea unor bune şi trainice relaţii de prietenie între copii, o mai mare posibilitate de comunicare emoţională deschisă şi o mai bună abilitate lingvistică a copiilor de 4 ani şi jumătate.

Acest studiu sugerează că modul în care copiii interpretează comportamentul altor oameni s-ar putea dezvolta în contextul relaţiilor familiare timpurii şi aceste interpretări ar putea fi importante pentru abilitatea copilului de a stabili bune relaţii mai târziu. Când copiii se simt confortabil vorbind despre propriile emoţii, în special cele negative, creşte şi nivelul competenţei sociale cu colegii de clasă şi duce la prietenii mai apropiate.

▲ Ataşamentul la adulţi

Trebuinţa de a iubi şi a se simţi iubit nu este mai puţin importantă la vârsta adultă. Afectivitatea are rol important în dezvoltarea personalităţii mature. Acest lucru l-au subliniat şi alţi psihologi precum Maslow sau Allport, în caracterizările lor cu privire la personalitatea matură, afectivitatea punându-se în evidenţă în caracteristicile: sentimentul social, relaţii sociale profunde, raportarea caldă a eului la ceilalţi şi securitatea emoţională (autoacceptare).

Aproape toate nevoile persoanei sunt satisfăcute în cadrul familiei, astfel familia este un sistem ce trebuie să asigure dragoste, atenţie, aprobare, respect între membrii ei.