Cucerirea lumii şi îmbogăţirea sufletească

Orice manual de filosofie utilizat în şcoală arată faptul, de altfel la îndemâna bunului simţ, că ştiinţa s-a născut din efortul uman de a pătrunde misterele lumii în care trăim. Cum a fost posibilă această lume? Din ce sunt făcute toate cele ce ne înconjoară? Misterul ţesăturii care alcătuieşte piatra, stelele, viaţa sau propriul nostru trup, ca şi celelalte întrebări, urmăresc, într-un fel sau altul, orice minte cugetătoare. Particulele acelea minuscule, pe care atomiştii greci le-au imaginat ca alcătuind toate obiectele materiale, atomii (din grecescul atomon - care nu poate fi disecat), fac parte din odiseea neîntreruptă a căutărilor şi a răspunsurilor cu privire la întrebările noastre ultime...

Pătrunderea în adâncul structurii materiei a dezvăluit felul în care este alcătuită materia, sugerând în acelaşi timp şi potenţialul manipulării proceselor ei. Tehnica a permis exploatarea acestor resurse, ridicând din ce în ce mai mult pretenţiile omului cu privire la resursele pe care le are la dispoziţie în natură. Întreaga civilizaţie a fost posibilă prin întâlnirea descoperirilor ştiinţifice şi a exploatării lor prin tehnologie. De fapt, datele ştiinţelor au fost încorporate în tehnologii, iar acestea din urmă au fost utilizate pe scară largă.

Tehnologia ne-a schimbat şi continuă să ne schimbe viaţa. Împreună, ştiinţele şi tehnologiile produc o varietate impresionantă de dispozitive, aparate, instrumente sau maşini. Prin intermediul acestora, cele mai diverse aspecte ale vieţii noastre s-au schimbat radical. Dacă încercăm o comparaţie cu felul în care se petreceau lucrurile în urmă cu câteva decenii, vom vedea cu uşurinţă că aproape toate aspectele vieţii noastre s-au schimbat foarte mult. Comunicăm altfel, trăim în alte locuinţe, călătorim altfel, tratăm diferit cea mai mare parte dintre afecţiuni. Judecând sumar, s-ar putea spune că ştiinţele şi tehnologiile născute din ele, au făcut posibil progresul, în înţelesul lui cel mai larg.

Comportamentul social, condiţiile de viaţă, de educaţie şi de muncă, chiar valorile vieţii cotidiene s-au schimbat foarte mult, sub presiunea acestor noi coordonate de ordin tehnic. Să mergem până la capăt cu acest gând: pare evident că descoperirile ştiinţifice ne furnizează rezultate utile şi soluţii de utilizare a resurselor de care dispunem, contribuind la progres, la nivelul cel mai general al vieţii noastre!

Ce înseamnă „progres“?

Mult timp, termenul progres (de fapt latinescul progressus) a fost folosit cu accepţiunea sa militară, desemnând înaintarea triumfală sau cuceritoare a trupelor. Îl găsim apoi la Montaigne, în decursul secolului XVI-lea, utilizat cu un sens diferit, moral de această dată, de „drum către virtute“. La fel, Blaise Pascal vedea întreaga umanitate ca pe un individ care progresează, întrucât fiecare generaţie poate învăţa din ceea ce a făcut bun sau rău cea precedentă, tot aşa cum omul învaţă de-a lungul vieţii din realizările şi succesele sale. Şi în cazul lui Pascal, termenul progres are în mod predominant un înţeles moral.

În debutul secolului XVII-lea, Bacon a propus un alt înţeles pentru termenul progres, dându-i unul asemănător celui de astăzi. Preocupat de prosperitatea ţării sale, Bacon a încercat să convingă pe regele Angliei şi Irlandei că este important ca invenţiile şi descoperirile tehnice să nu rămână izolate. El a insistat asupra păstrării şi valorificării întregului patrimoniu tehnic şi intelectual acumulat de generaţiile trecute.

Aşadar, pe de o parte, progresul era înţeles ca fiind strâns legat de descoperirile ştiinţelor şi de invenţii, pe de alta, el considera esenţial în progres exploatarea pe scară largă a acestor rezultate. Trebuie subliniată diferenţa semnificativă între cele două înţelesuri ale termenului progres, la doar un secol distanţă între ele. Mai mult, trebuie observat că înţelesul actual al progresului s-a născut în zorii tehnologiei, intrând în uz deodată cu raţiunile de natură economică.

În secolele care au urmat, disputa de întâietate între înţelesul moral şi cel economic a continuat. Totuşi, etapele succesive ale revoluţiilor industriale din spaţiul occidental au dat câştig de cauză, în disputa istorică a celor două înţelesuri, sensului economic. Care este aşadar înţelesul prim al ideii de progres astăzi? În mod curent, între cei ce sunt obişnuiţi să îl utilizeze, progresul este considerat ca apărând la întâlnirea dintre ştiinţă şi producţia pe scară largă, specifică economiei capitaliste.

Tehnologiile şi manipularea puterilor naturii

În ultimele decenii, şi în special după cel de-al doilea război mondial, societatea umană a înregistrat un progres rapid, în toate sectoarele vieţii. Ştiinţele s-au dezvoltat foarte mult, iar rezultatele lor au fost exploatate rapid şi eficient, prin tehnologii, în piaţa de desfacere, pentru câştiguri economice substanţiale. Astăzi progresul, în cele mai diverse aspecte ale vieţii, este asigurat prin activitatea unui număr impresionant de firme, grupuri de cercetători, milioane de ingineri, corporaţii transnaţionale, strategii inginereşti, invenţii şi inovaţii, proiecte şi programe de cercetare, strategii guvernamentale, în care sunt angajate bugete imense şi diverse categorii profesionale. În fapt, tehnologiile exploatează şi manipulează resursele sau proprietăţile acestora în scopuri cu precădere economice.

Ceea ce dorim să subliniem aici este faptul că, deşi preocupări metafizice au născut ştiinţa, interesele economice şi tehnologia au confiscat mare parte din căutările şi realizările ei. Ele au deturnat interogaţiile ei majore, de cele mai multe ori cu substrat existenţial, înspre soluţii utilitariste şi preocupări pragmatice, posibile în condiţiile dezvoltării teh-nologiilor şi a consumului pe scară largă. Astăzi, în cele mai multe din cazuri, exploatarea sau manipularea resurselor naturii este făcută în interese economice sau, într-un caz mai bun, sociale. Au existat şi există încă situaţii tragice, în care resursele naturii şi potenţialul ei au fost şi sunt folosite de om pentru exterminarea semenilor lui. În alte situaţii tragice, exploatarea resurselor a determinat distrugerea ecosistemelor, cauzând pagube ireparabile pe suprafeţe întinse. Desigur, există multe situaţii în care resursele naturii sunt utilizate în scopuri umanitare, cum ar fi cele terapeutice.

Dimensiunile şi maniera exploatării resurselor au suscitat evaluări deosebit de critice cu privire la tehnologii şi la ştiinţă în general. Heidegger, spre exemplu, considera demersul tehnologiilor ca unul ce caută dislocarea amănunţită şi eficientă a potenţialului existent în natură, o intenţie de extragere, de împingere spre utilizarea maximă a resurselor naturii. El afirmă că, prin intermediul tehnologiilor şi a descoperirilor implementate la scară industrială, ştiinţa reuşeşte să creeze omului falsa impresie că el are putere asupra naturii şi că tehnologiile ne alimentează de fapt fantasmele cele mai frumoase privind puterea „umanităţii“. Pe de altă parte, Gadamer observă că organizarea raţională a vieţii, produsă şi impusă de tehnologiii, are numeroase efecte contradictorii. El remarcă faptul că există un soi de uniformizare tehnică a lumii şi o disoluţie a tradiţiilor.

Tehnologia nu ne apropie misterul lumii în care trăim

Se poate observa, aşadar, faptul că ştiinţa şi tehnologiile au produs schimbări semnificative în raporturile omului cu natura. Folosim astăzi multe dispozitive tehnice. Funcţionarea lor se bazează pe numeroase proprietăţi ale materiei, unele dintre acestea cu adevărat spectaculoase. Fără aceste proprietăţi extraordinare ale materiei, construcţia dispozitivelor tehnice nu ar fi fost posibilă.

Cu toate că telefoanele mobile, calculatoarele sau autoturismele sunt folosite în mod frecvent şi la nivel global, cea mai mare parte dintre proprietăţile surprinzătoare ale materiei, care fac posibilă funcţionarea lor, rămân necunoscute publicului larg. Proprietăţile materiei impresionează pe fizicieni, fascinează pe ingineri, însă spun foarte puţin, dacă nu sunt irelevante pentru cea mai mare parte a utilizatorilor de tehnologie.

Se întâmplă un fapt paradoxal: deşi în viaţa noastră au pătruns un număr impresionant de instrumente de lucru, care ne apropie structura şi proprietăţile remarcabile ale materiei, rămânem la fel de departe de misterele lumii în care trăim! Practic, utilizarea directă a dispozitivelor tehnice nu coincide cu pătrunderea structurii şi a funcţionalităţii materiei din care sunt făcute acestea! Nici măcar atunci când această întâlnire cu proprietăţile materiei în dispozitive tehnice este repetată în fiecare zi, o viaţă întreagă.

Folosim mereu telefonul, însă nu ne gândim la proprietăţile extraordinare ale atomilor şi electronilor, ce permit transmiterea semnalelor la distanţă. utilizăm frecvent calculatoarele, însă nu conştientizăm proprietăţile extraordinare ale materiei care poate stoca informaţii, în microprocesoare complexe, capabile de operaţii executate extrem de rapid. În spatele acestor dispozitive se ascunde, de fapt, o materie pe care am găsit-o gata pregătită în lumea noastră, pe măsura capacităţilor şi inteniilor noastre creatoare. În spatele su-telor de milioane de dispozitive şi invenţii, există extraordinarul suport material al lumii în care trăim, ce posedă suficient potenţial şi complexitate cât să acopere planurile noastre. De acest lucru, însă, de ordinea şi proprietăţile structurilor atomice, moleculare, de strania lume a cuantonilor ne mirăm foarte puţin. Or, abia acolo este miracolul tuturor celor pe care le construim şi utilizăm.

Viaţa spirituală şi dispozitivele tehnice

Tehnologia nu ne apropie misterul naturii, ci doar o aserveşte intereselor concrete, într-o manieră utilitaristă. În acest fel tehnologia ascunde chiar mai mult potenţialul spiritual al datelor despre lume. Spectacolul uimitor al materiei rămâne ascuns în spatele unei părute, dar superficiale familiarităţi cu dispozitivele oferite de tehnologie. În modernitate noi nu am reuşit decât să descoperim doar partea utilitaristă a potenţialul lumii în care trăim, nicidecum sensurile ei spirituale.

Ocupaţi cu utilizarea mijloacelor tehnice, fără să ne gândim la lumea extraordinară în care ne-am născut şi în care acestea sunt posibile, pierdem de fapt sensul spiritual al datelor ştiinţei. Progresul tehnologiilor nu coincide cu urcuşul nostru spiritual. Tehnologia nu spiritualizează în mod necesar lumea. Cu atât mai mult cu cât datele ştiinţei şi potenţialul tehnologiilor sau ale resurselor naturale sunt exploatate în scopuri exclusiv economice, urmărind o simplă instrumentalizare a lumii. De aceea trăim vremuri în care, cu toate că ştim mai mult, suntem tot mai puţin dispuşi să contemplăm natura, să fim uimiţi de potenţialul ei, să considerăm viaţa şi cunoaşterea ca daruri nepreţuite.

Popularizarea ştiinţei şi edificarea spirituală a lumii

La prima vedere, s-ar putea propune o soluţie simplă pentru această situaţie de fapt. Într-un mod pe care îl considerăm eronat, s-ar putea spune că valorificarea cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnologice în sens moral, etic, spiritual sau sapienţial, în cele mai cuprinzătoare înţelesuri, este posibilă printr-o simplă vulgarizare a ştiinţelor. S-ar putea crede că este suficientă difuzarea pe scară largă a rezultatelor ei, într-o manieră accesibilă. Câteva campanii de popularizare a datelor ştiinţifice la nivelul maselor ar putea ridica lumea la înţelegerea tainelor ei. Din perspectivă teologică, soluţia aceasta este incompletă.

Valorificarea spirituală a descoperirilor ştiinţifice şi creşterea noastră prin ele nu sunt posibile printr-un demers exclusiv ştiinţific. Fără experienţa religioasă, nici progresul ştiinţelor şi tehnologiilor, nici dezvoltarea socială, nici ridicarea standardului de viaţă nu ne vor putea face mai înţelepţi, mai buni sau mai sensibili cu privire la noi înşine şi la lumea în care trăim. Persoana umană nu se poate spiritualiza doar achiziţionând date de ordin ştiinţific, utilizând instrumente de lucru complexe, dar nici schimbând contexte de viaţă.

Gândirea creştină patristică a recunoscut potenţialul şi virtualităţile extraordinare ale lumii. Faptul că ea poate fi prelucrată de om reprezintă o şansă pentru manifestarea creativităţii umane. Omul se poate manifesta creativ, întrucât resursele pe care le are la dispoziţie pot suporta intenţia lui plastică. Lucrarea însăşi, opera omului creator desfăşurată cu resursele Creaţiei, este şi felul prin care noi cunoaştem raţionalitatea Creaţiei, şi drumul prin care lucrăm la desăvârşirea puterilor noastre sufleteşti pentru a-L vedea pe Cel ce a făcut-o. Prin trup, într-o lume ce poate fi modelată şi în relaţie cu ea desăvârşim viaţa noastră interioară. Lumea materială şi trupul alcătuiesc o şcoală pentru viaţa noastră spirituală. Omul poate cunoaşte natura şi poate pătrunde cu mintea raţionalităţile ei.

Progresul interior şi dezvoltarea societăţii

Gândirea patristică arată că progresul interior necesită un alt tip de parcurs. Omul poate avea acces la înţelesurile adânci ale Creaţiei, la semnificaţiile ei edificatoare (în sens spiritual, deci). Însă acestea ţin de un alt tip de cunoaştere, de un alt tip de intenţie. Ne naştem cu trupul şi sufletul într-o lume sensibilă. Prin botez, însă, ne naştem pentru o viaţă spirituală în Biserică. Viaţa în lume şi în Biserică este o şcoală în care trebuie să trecem de la sensibil la inteligibil.

Teologic, progresul interior presupune acest drum de la sensibil la inteligibil, de la ceea ce se vede, la ceea ce nu se vede, dar fundamentează ceea ce se vede. Progresul interior, cunoaşterea sensurilor adânci ale Creaţiei, utilizarea adecvată a resurselor şi tehnologiilor sunt posibile numai în condiţiile credinţei. Însă Sf. Maxim Mărturisitorul afirmă, dimpreună cu părinţii filocalici, că şi credinţa şi cunoaşterea sunt imposibile fără o curăţire de patimi. Or este evident faptul că nici ştiinţa, nici tehnologia nu pot lupta împotriva patimilor din noi. Tot aşa cum tehnologia nu ne poate ajuta în actul reflexiv sau în cugetarea filosofică. Curăţirea de patimi şi comuniunea cu Hristos prin har sunt, de fapt, pentru orice creştin, premisele progresului spiritual. Patimile nu pot fi biruite nici prin ştiinţă, nici prin tehnologie. Răul a intrat în viaţa omului prin inima lui. Şi Binele intră tot pe acolo, printr-o viaţă în Hristos.

Hrană pentru minte

Simpla cunoaştere a lumii încă nu este totul. Cu atât mai puţin brutala exploatare a resurselor ei prin tehnologii orientate spre piaţa de consum. Părintele Stăniloae afirmă că fiecare trebuie să cunoască lumea după puterea ce i s-a dat şi, „întrucât cunoaşterea nu poate veni decât după dobândirea virtuţilor, fiecare trebuie să dezvolte în prealabil o activitate morală în legătură cu lumea. O atitudine principial negativă faţă de lume ne zădărniceşte însăşi Mântuirea. Lumea este impusă fiecăruia ca o piatră pe care are să-ţi ascută facultăţile sale spirituale.“ 1

Prezentul dovedeşte nevoia urgentă de valorificare a valorilor spirituale ale descoperirilor ştiinţei. Sfinţii Părinţi au văzut în natură o şcoală pentru progresul spiritual. Lumea este plină de raţionalitate, o raţionalitate care poate hrăni mintea. Sf. Maxim Mărturisitorul consideră raţiunile lucrurilor văzute hrană pentru minte! Prin raţionalitatea lumii şi prin descoperirea lor şi a potenţialului care stă ascuns în ea, mintea parcurge o şcoală în care învaţă vederea sensurile nevăzute din cele văzute.

În acest sens şi natura înconjurătoare, împreună cu toată cunoaşterea ştiinţifică a Universului, şi cugetarea la ele au un rol necesar în urcuşul omului spre Dumnezeu. Sf. Maxim, precizează părintele Stăniloae, nu e adeptul unei vederi mistice la care să se poată ajunge ocolind formele şi legile cosmosului.

▲ Lumea este un dar pentru care trebuie să mulţumim

Teologia răsăriteană arată că natura trebuie privită dintr-o perspectivă euharistică. Un dar al iubirii şi al înţelepciunii lui Dumnezeu pentru om. Un dar pentru care trebuie să mulţumim. Întreg Universul este chemat să devină Biserică, iar omul este chemat să fie preot al Creaţiei. Sfinţirea darului lui Dumnezeu, transformarea Universului în Biserică, presupune ca omul să pună peste darul Lui, Crucea Lui. Sf. Maxim Mărturisitorul ne spune că „toate cele văzute se cer după cruce, adică după deprinderea de a stăvili afecţiunea faţă de ele a celor ce sunt duşi prin simţuri spre ele.“ 2

Note

1. Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Ascetica şi Mistica Creştină sau Teologia Vieţii spirituale, Casa Cărţii de Ştiinţă, 1993, p. 186

2. Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, ediţia a doua, vol. 1, Editura IMBOR, Bucureşti, 1996, p. 236