„Depresia de pandemie” sau „pandemia de depresie”?

Nevoia ontologică a omului de Dumnezeu

Pandemia de Covid-19, pe lângă faptul că a îngenuncheat sisteme medicale dintre cele mai bine organizate și performante și a falimentat economii și domenii variate de activitate, a produs și profunde mutații sociale, morale și spirituale. Acestea se observă și vor persista îndelung, producând efecte adânci, la nivelul persoanei umane și al societății, în întregimea ei.

Predicția lansată încă de la începutul ei, potrivit căreia va crește numărul di­vor­țurilor, a fost una dintre cele care s-a împlinit deplin. Familiile, soții, părinții și copiii au tre­cut printr-o perioadă dificilă, în care au fost cu toții solicitați să-și exerseze credința și nădejdea, dragostea și răbdarea.

Dacă pentru soții între care existau dragoste și respect, perioada de izolare impusă a fost una benefică, ajutându-i să se cunoască mai bine și să petreacă mai mult timp unul în compania plină de iubire a celuilalt, pentru soții la care lipseau aceste virtuți, perioada recentă a fost una de grea încercare, până la limita suportabilității. Amenin­țările, violența domestică, verbală și fizică, decizia și hotărârea de a pune capăt relației într-un mod cât mai rapid au crescut în frecvență și intensitate.

În mod similar, pentru părinții responsabili și iubitori, aceeași perioadă de timp a constituit un timp al cunoașterii și apropierii, o vreme benefică educației și unei vieți de familie și spirituale înal­te. Pentru cei lipsiți de dragoste și îngăduință, însă, ea a fost un blestem, pă­rinții nemaitolerându-și copiii; copiii, nemaisuportându-și pă­rin­ții și epuizându-se în certuri și conflicte greu de conciliat și de uitat.

Mai mult chiar, pentru fiecare în parte și în funcție de valorile pe care le cultivă în viață, perioada pandemiei a fost o ocazie de introspecție, de adâncă me­ditație asupra propriei ființe, a sensului și scopului vieții, a rostului și țintei ei. Persoanele profund religioase au avut ocazia să își facă o autoevaluare duhovnicească, să constate scăderile și imperfec­țiunile și, în timpul mai larg de care au dispus, să încerce să le îmbunătățească, prin rugăciune stăruitoare, prin cultivarea, în propria existență, în familie și în cercul larg de persoane cu care au interacțio­nat, a unor virtuți și valori morale înalte: dragostea, bunătatea, blândețea, îndelunga răbdare, iertarea etc.

Pentru alții, aceeași perioadă a fost un timp al lipsei de sens și de motivație, de paralizantă trândăvie și tristețe, de delăsare morală și regres spiritual. Așa se face că statisticile de dată recentă apreciază că peste 40% din români au suferit, în același timp, de afecțiuni psihice ușoare, moderate sau severe, cei mai mulți dintre aceștia fără a solicita sprijin din partea celor capabili să-l ofere: familie, prieteni, colegi, duhovnici, psihologi, psiho­terapeuți sau psihiatri.

La unii, ridicarea restricțiilor sau a privațiunii a lăsat în urmă o profundă lipsă de motivație și sens, de adevărat gol existențial sau eșec ontologic. Iar cauza ultimă a tuturor acestor stări de vid al vieții, de tristețe sau depresie ontologică o constituie îndepărtarea, ba chiar abandonarea adevăratelor valori morale ale vieții și a credinței în Dumnezeu, fără de care omul a rămas fără rădăcini și sens spiritual înalt.

Omul credincios a trecut altfel prin această perioadă de încercare, având permanent încredere în atotînțelepciunea lui Dumnezeu, știind că El nu îngăduie să se întâmple nici un lucru lipsit de sens, ci pune stavilă răului, la momentul cel mai potrivit, și că din perspectiva mântuirii, toate evenimentele vieții, atât cele fericite, dar și cele dureroase, au ca scop creșterea și călirea spirituală. Iar o vorbă profundă spune că doar lucrurile care ne produc suferință și ne provoacă durere ne educă. Pentru că atunci când suntem sănătoși și fericiți, suntem preocupați de modul în care putem să înmul­țim izvoarele fericirii noastre și să intensificăm durata și amăgirea lor.

Când vin vremuri de încercare, când constată vulnerabilitatea și efemeritatea condiției sale umane, omul are ocazia să stea de vorbă cu sine, să se redescopere cu adevărat pe el însuși și să-și convertească viața din registrul material, în orizontul și lumea spirituală. Însă chiar și atunci și pentru mulți, buna intenție durează atât cât se abat în viață norii întune­coși ai încercărilor, pentru că, odată cu împrăștierea lor, se reîntorc în granițele firii lor, în obiceiurile și rutinele de altădată.

Golul existențial și vidul ontologic - efecte ale lipsei omului contemporan de sens

Deși pandemia pare a se fi temperat, că a plecat și continuă să se îndepărteze, a lăsat în locul ei un gol și a căscat o prăpastie în sufletul omului: a lipsei de a trăi viața cu bucurie, a sentimentului de inutilitate, de lipsă de vlagă și de sens, ce deschid larg porțile tristeții, care, pare, la rândul ei, a înghiți, încet-încet, această lume.

Credința noastră ortodoxă, prin glasul și cuvântul cu putere multă al Sfinților Părinți, de Dumnezeu luminați și inspirați, a cunoscut și demascat acest duh viclean și, în același, timp, a oferit mijloace dintre cele mai eficiente de împotrivire față de „urâtul” vieții, față de atacurile perfide ale acestei patimi.

Literatura noastră creștină vorbește astfel despre o tristețe „bună și mântuitoare”, urmare a păcatelor noastre, săvârșite cu voie sau inconștient. Aceasta conduce la părerea de rău pentru clipele din viață în care am slujit patimilor și produce în sufletul râvnitor acea stare de „doliu spiritual”, de „străpungere a inimii” și pocăință; dă naștere „plânsului de bucurie făcător” și izvorăște în „lacrimile pururea curgătoare și de mântuire aducătoare”.

Însă total opusă acesteia este tristețea cea „rea și păcătoasă”, care tulbură și zguduie întreaga ființă umană, trup și suflet, o aruncă în ghearele disperării și ale deznădejdii. Iar unele dintre cauzele generale ale ei au fost surprinse cu deosebit spirit de discernământ de Părinții spiri­tua­lității noastre.

Sfântul Maxim Mărturisitorul identifica între acestea: iubirea păcătoasă de noi înșine (filavtia), prin care căutăm să ne producem și să ne intensificăm plăceri personale și egoiste, ceea ce conduce, foarte adesea, la sentimentul de frustrare, când poftele și dorin­țele noastre, cele mai multe legate de lumea materială și de trup, nu ni se împlinesc. Atunci omul își simte neputința, incapacitatea de a-și amplifica aceste plăceri, ceea ce îl aruncă în brațele tris­teții și în oceanul depresiei.

Depresia între somatic și spiritual, între organic și existențial

Este extrem de interesantă constatarea oamenilor de știință, care spun că în cele mai multe cazuri, stările și episoadele depresive din viața omului recent nu au cauze organice, ci ontologice, nici origini somatice, ci existen­țiale. Din acest motiv, ei vorbesc tot mai des despre acea depresie existențială, „noogenă” sau „noologică”, izvorâtă din proasta în­țelegere și greșita raportare a omului la evenimentele și momentele vieții sale, cărora le dă un sens negativ.

Ba chiar există și o „depresie de promovare” sau „de succes”, care nu se referă doar la sfera profesională, ci la orice realizare materială a omului, nemulțumit cu ceea ce a agonisit, ci se întristează pentru ceea ce încă nu a obținut, iar starea aceasta îl copleșește.

Specialiștii vorbesc și despre o depresie de „holiday” sau de „week-end”, o depresie „de va­can­ță”, în care omul nu are li­niș­te nici măcar în locurile și momentele care ar fi trebuit să i-o ofere. Iar mai nou, aceeași spe­cialiști ne avertizează asupra „depresiei de internet” sau „de facebook”, despre așa-numita „nomofobie” (no mobile phone) - anxietatea resimțită după câteva minute de lipsă a telefonului mobil sau a înlocuitorilor săi digitali, ori despre vicleanul sindrom „FOMO” (fear of missing out) - teama de a nu fi absenți la momente și evenimente digitale importante.

Pe cât sunt de variate, pe atât sunt și de numeroase manifestările acestei patimi sau boli su­fletești. Între acestea, potrivit izvoarelor de specialitate, cele mai frecvente sunt: 1. Dispoziţia depresivă cea mai mare parte a zilei, aproape în fiecare zi. 2. Diminuarea marcată a interesului sau plăcerii pentru toate sau aproape toate activităţile, cea mai mare parte a zilei, aproape în fiecare zi. 3. Scădere ponderală semnificativă involuntară sau creştere în greutate (e.g. o modificare de peste 5% din gre­utatea corporală într-o lună) sau diminuarea ori creşterea apetitului aproape în fiecare zi. 4. Insomnie sau hipersomnie aproape în fiecare zi. 5. Agitaţie sau lentoare psihomotorie aproape în fiecare zi. 6. Fatigabilitate sau lipsă de energie aproape în fiecare zi. 7. Sentimente de inutilitate sau de vinovăţie excesivă ori inadecvată aproape în fiecare zi. 8. Diminu­area capacităţii de gândire sau concentrare ori indecizie, aproape în fiecare zi. 9. Gânduri recurente de moarte, ideaţie suicidară recurentă, fără un plan anume sau tentativă de suicid, ori un plan specific pentru comiterea suicidului.

Mai larg, persoana depresivă se simte mizerabil majoritatea timpului; și-a pierdut interesul față de lucruri care înainte o atrăgeau; este apatică sau letargică, iar gândurile, mișcările și vor­birea ei sunt încetinite; este speriată și are temeri exagerate; acuză dureri fizice vagi, misterioase, care migrează înspre diferite zone ale corpului ei; pare a-și fi pierdut capacitatea de a se îngriji de nevoile ei fizice, acuzând eforturi deosebite pretinse de activități simple cum ar fi să se spele, să se îmbrace, să mănânce etc.; are accese de plâns ori simte că ar plânge tot timpul; este confuză sau ui­tucă și epuizată mai tot timpul; doarme excesiv de mult sau de puțin, fără a se simți totuși odihnită; trăiește sentimente de gol interior și vină; se simte neajutorată și deznădăjduită; exprimă sentimente ale lipsei de valoare și pesimism excesiv, neadecvat; și, foarte grav, prezintă gânduri legate de moarte și suicid.

Prezența a cinci sau mai multe simptome din această largă listă și pentru o perioadă de mai mult de două săptămâni vădește pre­zența acestui duh perfid și ucigător.

Iar perioada pandemiei pare a le fi adâncit și agravat, încât devine tot mai adevărată vorba Cuviosului Paisie Aghioritul, care spunea că lumea de astăzi și cea care va veni seamănă cu o clinică de nebuni, în care nimeni nu mai are răbdare cu nimeni: soți și soții, părinți și copii, prieteni și colegi.

Credința, nădejdea și rugăciunea - arme împotriva „depresiei de pandemie” și a „pandemiei de depresie” 

Aceiași Părinți duhovnicești, cu experiența lor îmbunătățită, ne oferă și căile sau mijloacele cele mai eficiente de a ne împotrivi acestui duh viclean și pierzător. Iar sfaturile lor și-au arătat adevărul și puterea și mai mult în perioada pandemiei.

În primul rând, cei credincioși au trecut altfel prin această perioadă de încercare - mai întăriți și au ieșit din ea căliți. Când le-a fost interzis accesul la biserică, ei au făcut din căminul lor un colțișor de rai, un loc al rugăciunii și al virtuților creștine. Credința în Dumnezeu și încrederea în purtarea Lui de grijă față de noi, sentimentul și convingerea că El există și lucrează, conducându-ne, atât prin cele frumoase și bune, dar și prin cele dureroase și grele, către mântuire, adică spre fericirea cea veșnică, i-au întărit și mângâiat pe cei evlavioși.

Iar când nu au mai putut lua parte la rugăciunea eclesială, comună, alături de frații și surorile lor în Domnul, în lăcașurile de cult, au înmulțit și întărit rugăciunea în viața și în familia lor. Or, marea minune pe care o face rugăciunea, alături de o credință puternică, este aceea de a-i da omului convingerea că niciodată nu este singur, că în momentele sale de singu­rătate, durere și tristețe, nu este uitat și abandonat, ci că măcar Cineva este alături de el. Cel pe care L-a invocat și L-a chemat fiebinte în rugăciunile sale. Acela i-a fost și Mamă și Tată, și Frate și Pri­eten, dar mai presus de toate, ­Doctor și Tămăduitor al sufletului și al trupului său. Căci, într-adevăr și precum spunea Sfântul Ioan Scărarul, rugăciunea este „secure împotriva deznădejdii”, armă puternică împotriva tristeții.

Momentele și clipele de încercare personală și colectivă i-au fost bunului creștin un prilej folositor de a medita la scurtimea și efemeritatea existenței sale și la nevoia de a-și întoarce și schimba viața, aceasta fiind o adevărată binecuvântare și darul cel mai de preț, primit de la Izvorul ei. Astfel, s-au deschis ochii lui sufletești spre nevoia dulcii călăuziri a unui părinte duhovnicesc și către o spovedanie hotărâtoare, eliberatoare și mântuitoare, chiar și în condiții cu totul speciale, în care ea s-a făcut.

Alături de acestea, bunii creș­tini au înmulțit și și-au împropriat modelele de viață creș­tină autentică, pe care le-au deprins din lectură duhovnicească tot mai bogată, la care Biserica ne-a chemat în aceste vremuri tulburate și frământate.

În toate au avut speranța în mila și ajutorul lui Dumnezeu, Care nu a încetat și nu va înceta să se arate sau, cum spunea același Cuvios Paisie din Sfântul Munte, dacă altădată, în vremuri de liniște, Dumnezeu păzea lumea cu o mână, acum, în vremuri de încercare, le-a întins pe amân­două, în ajutorul ei, și a lucrat prin brațele inspirate ale medi­cilor și ale celor dimpreună ostenitori cu ei, „îngeri și arhangheli în halate albe”, cum îi numea pe aceștia Sfântul Porfirie.

Așadar, împotriva „depresiei de pandemie”, dar și a „pandemiei de depresie”, ce va urma, Sfinții noștri Părinți ne recomandă să ne statornicim întru credință, să înmulțim rugăciunea, să ne inspi­răm din modelele de adevărată credință, să ne întărim în nădejde, să ne fortificăm prin pocăință, privindu-le pe toate, precum ne îndemna Sfântul Ioan Scărarul, cu un surâs duhovnicesc. Nu un surâs de superioritate și trufie, ci în așteptarea ajutorului și a ușurării din partea lui Dumnezeu. Acesta este, în fond, surâsul creștinului, în fața valurilor vieții.

Îndrăznesc, în final, să reinter­pretez celebra butadă care spune că „secolul XX va fi un secol al credinței sau nu va mai fi”, gândindu-mă că veacul acesta a fost, deja, socotit veacul tristeții, în care depresia - deja a doua boală pe Pământ, a devenit „regina afecțiunilor psihice”. Voi spune, astfel, că singura salvare a omului în această lume, în acest veac al XXI-lea, dar și în vremurile ce vor veni, în fața tuturor încercărilor, care se vor înmulți și adânci, o reprezintă numai credința și viața spiritual profundă, sentimentul, nădejdea și convingerea că permanent este Cineva alături de noi. Iar acel Cineva ne conduce, atât prin cele bune, dar și prin cele grele, ca un Părinte bun și iubitor, către limanul lin și fericit al Împărăției iubirii Sale.

Cei care, însă, nu se vor salva pe corabia Bisericii se vor scufunda și vor fi înghițiți de valurile oceanului tumultuos al lumii prezente și trecătoare!