Deschiderea interdisciplinară, o atitudine firească astăzi

Este deja acceptată ideea că, astăzi, cele mai multe probleme pe care le întâlnim, indiferent aproape de domeniu, sunt probleme de graniţă sau de frontieră. Cu alte cuvinte, se nasc acolo unde converg experienţe distincte ale gândirii sau ale sensibilităţii omeneşti. Ceea ce considerăm, de exemplu, a fi doar o problemă de cunoaştere ştiinţifică dă pe neaşteptate la iveală o dimensiune etică sau, mai mult decât atât, una profund teologică. Iar ceea ce socotim a fi de natură tehnică, neutră, descoperă dintr-un alt punct de vedere o latură estetică sau chiar una metafizică. În consecinţă, nimeni nu poate trăi cu iluzia că problemele de care se ocupă au un caracter pur, fiind complet separate de altele şi neafectate de ceea ce se întâmplă în viaţa de toate zilele.

Faptul ca atare a fost observat de multă vreme, încât nu ar trebui să credem că defineşte doar ceva propriu omului de astăzi. Nu am cum să uit, în acest sens, faptul că acei filosofi pe care îi socotim cu adevărat importanţi în cultura europeană, de la René Descartes la Hans-Georg Gadamer, au urmat, pe lângă pregătirea lor specială în filosofie, şi o formă diferită de iniţiere, fie în ştiinţele naturii şi matematică, fie în litere şi teologie. Hans-Georg Gadamer, de exemplu, urmează, în anii pregătirii sale academice, studii de filosofie, germanistică, istoria culturii şi istoria artelor. Exista, de altfel, o adevărată tradiţie în universităţile de tip humboldtian, care îi cereau studentului de la filosofie să urmeze şi studii în alte domenii apropiate, de la ştiinţele naturii la filologie, istoria artelor şi teologie.

În fond, cultura şi viaţa spirituală din spaţiul european s-au constituit prin întâlnirea decisivă dintre spiritualitatea iudeo-creştină, cea greco-latină şi tradiţiile culturale ale unor popoare din proximitatea acestora. Totul s-a petrecut, în epoca patristică, sub forma unei mari sinteze istorice şi spirituale. Aceasta înseamnă că Europa s-a născut la intersecţia unor mari tradiţii culturale, acolo unde disputa lor iniţială şi dialogul în care s-au regăsit împreună au ajuns să se transforme în istorie vie.

Însă pentru omul de astăzi s-au născut, în această privinţă, unele probleme noi. O astfel de problemă, de exemplu, priveşte modul în care este posibilă refacerea unei bune comunicări între filosofie, ştiinţe şi teologie. Rămâne să vedem în ce măsură dialogul lor poate fi cu adevărat viu în lumea de astăzi. Nu vreau să spun că un asemenea dialog este absent, însă pare adesea formal. Comportă ceva convenţional şi exterior (până şi termenul "dialog" pare destul de obosit, uzat semantic şi căzut în mecanica vorbirii comune). Pare a fi motivat mai mult de o anume politeţe a comunicării cu celălalt. Se petrece fie dintr-un gen de obligaţie decentă, fie din simplă complezenţă. Faptul ca atare este uşor de observat şi atunci când, să spunem, la aceeaşi discuţie participă doar cei care au preocupări apropiate. Fiecare caută atunci să fie cumva binevoitor, ceva mai sensibil cu ideile şi experienţa celorlalţi. Numai că, după ce se despart şi rămân singuri, fiecare îşi vede mai departe de vechile sale griji şi idei.

Probabil că astfel se poate verifica un adevărat dialog, văzând cum anume gândeşte fiecare dintre noi atunci când este singur. Dacă nevoia de dialog este vie, resimţită de fiecare în parte, atunci dialogul va fi exersat în chip firesc, mai ales în momentele în care fiecare se retrage spre a-şi urma vocaţia sa iniţială.

Aşadar, cum este posibil astăzi un mod de comunicare - sau, mai bine spus, un mod de înţelegere - care să nu lase indiferent pe nimeni, nici filosoful care meditează singur asupra categoriilor gândirii sau ale existenţei, nici omul de ştiinţă în laboratorul său, nici teologul care simte nevoia să se retragă din tumultul vertiginos şi năucitor al vieţii cotidiene? Răspunsul la o astfel de întrebare nu-l poate da unul singur dintre noi. Însă cred că ar putea fi aflat, în parte măcar, pe măsură ce exersăm comunicarea cu cei care, în primă instanţă, ne apar străini prin preocupările lor. Vreau să spun că o bună comunicare cu celălalt nu se realizează de la sine, mai ales când acesta vine dintr-o altă zonă de cunoaştere, cu o altă experienţă a gândirii. Ea presupune un efort aparte de înţelegere, atât cu privire la propriul mod de a gândi, cât şi cu privire la experienţa şi convingerile celuilalt.

Ştefan Afloroaei este profesor la Facultatea de Filosofie, Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi, unde susţine prelegeri de "Hermeneutică filosofică", "Metafizică", "Teorii ale interpretării", "Ideea europeană (paradigme ale spiritualităţii europene)". Între anii 2000 şi 2007 a fost decan al Facultăţii de Filosofie. Face parte din colegiul de redacţie al revistelor ştiinţifice sau de cultură: "Timpul", "Dialog", "Hermeneia", "Vizual", "Journal for Interdisciplinary Research on Religion and Science". Este coordonator al Cercului de Studii Hermeneutice, din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi.