Drumul întristării fericite către bucuria adevărată

Semnele neurochimice ale supărării şi experienţa filocalică

Faptul că situaţiile neplăcute care ne supără ne schimbă dispoziţia interioară e un fapt acceptat, întâlnit adesea în viaţa cotidiană. Cercetări din domeniul neuroştiinţelor au reuşit să identifice de curând şi alte câteva "indicii fiziologice" ale supărării.

Întristarea determină, potrivit unei echipe de experţi ai Universităţii din Valencia, o schimbare a ritmului cardiac şi a tensiunii arteriale, o creştere a producţiei de testosteron (hormonul asociat agresivităţii) şi, surprinzător, o scădere a cortizolului (numit şi hormonul stresului), şi instalarea unei anumite asimetrii, mai precis o activitate mai intensă într-o zonă a emisferei stângi din creier. Toate acestea indică faptul că supărarea determină schimbări profunde în sistemul nervos vegetativ (autonom) - care controlează răspunsul cardiovascular -, dar şi în sistemul endocrin.

Pentru a obţine aceste rezultate, cercetătorii au indus o stare de supărare unui număr de 30 de subiecţi (bărbaţi) care au acceptat să participe la studiu. Pe baza unor măsurători precise, executate înainte şi după inducerea acestei stări, ei au putut compara ritmul cardiac, tensiunea arterială, precum şi nivelurile de testosteron şi cortizol. Într-un mod similar, ei au observat şi apariţia unei modificări în activitatea cerebrală, în special în lobii frontali şi temporali.

Rezultatele sunt semnificative din mai multe puncte de vedere. Pe de o parte, ele arată că starea de supărare provoacă nu doar schimbări importante în starea de spirit a persoanei umane, ci şi modificări ale unor parametri psihobiologici, anume creşterea frecvenţei cardiace şi a tensiunii arteriale, dar şi cea a nivelului de testosteron. Pe de altă parte, cum vom vedea într-un mod neaşteptat, supărarea pare să diminueze stresul, dacă este să luăm în considerare nivelul mai scăzut al cortizolului (hormonul stresului)!

Testosteronul şi empatia

Dar aici este semnificativ de menţionat şi un alt fapt: o creşterea a nivelului de testosteron are implicaţii directe în dispoziţia persoanei de a se angaja în relaţia cu semenii. Un alt studiu efectuat la universităţile din Utrecht şi Cambridge a reuşit să dovedească, pentru prima dată în mod experimental, că prezenţa unei cantităţi sporite de testosteron în organism îngreunează capacitatea persoanei umane de a aprecia "starea" celor din jur. Mai precis, prin administrarea unei cantităţi de testosteron unui număr de voluntari s-a arătat că este afectată în mod negativ capacitatea de a desluşi în privirea unei persoane starea ei emoţională sau la ce anume se gândeşte ea (un fel de "citire a gândurilor" cuiva, mind reading, în privirea sa). În cuvinte mai simple, o cantitate mai mare de testosteron poate determina o scădere a empatiei!

Era cunoscut faptul că această caracteristică specifică empatiei, "citirea gândurilor" cuiva, se regăseşte în mod diferit la bărbaţi şi femei. Rezultatele oferite de cercetările actuale corelează, deci, cu indiciile oferite de biochimie şi cu cele sugerate de psihologie: testosteronul, principalul hormon masculin, este prezent în cantităţi mai mici la persoanele de gen feminin. În planul psihologic, persoanele de gen feminin au o capacitate de empatie mai mare decât bărbaţii.

Dar faptul că administrarea de testosteron reduce semnificativ capacitatea persoanei de a lectura gândurile altora antrenează şi alte consideraţii privind disponibilitatea empatică a copiilor. Aceasta pentru că prezenţa testosteronului în corpul mamei poate fi decisivă pe termen lung în capacităţile afective ale copilului. Studiul dovedeşte că "micile diferenţe hormonale pot avea efecte profunde asupra empatiei", declară unul dintre cercetători.

Aşadar, prin aceste rezultate s-ar putea întrevedea, pe un drum oferit de data aceasta de cercetările neuroştiinţelor, că persoanele ce traversează momente de supărare simt nevoia să se însingureze, să se retragă, să stea mai mult timp cu ele însele, sau cel puţin nu par a fi pregătite să privească în ochii oamenilor, şi nici să înţeleagă prea mult din gândurile pe care ei le exprimă prin privire. De asemenea, în legătura dintre cantitatea de testosteron şi dispoziţia empatică s-ar putea vedea un "indiciu biochimic" despre deosebirea dintre persoanele de gen feminin - mult mai dispuse la empatie, şi cele de gen masculin. În fine, în legătură cu acest ultim aspect, se dezvăluie şi faptul că un nivel crescut de testosteron în corpul mamei în perioada când ea este însărcinată poate determina o "structurare" specifică a psihismului copilului, chestiune care se dovedeşte a fi decisivă în stările emoţionale ulterioare 1.

Întristarea nu este o emoţie negativă

Dar cercetările făcute la Universitatea din Valencia, pomenite la începutul articolului, dezvăluie şi un alt fapt semnificativ. Ele arată că supărarea sau întristarea activează cu precădere lobul stâng, ceea ce indică faptul că nu avem de-a face cu o emoţie cu totul negativă!

În legătură cu aceasta, trebuie spus că, în prezent, neuropsihologia utilizează, în principal, două modele care se referă la activitatea neuronală a celor doi lobi frontali ai creierului. Un model vizează "valenţa emoţională" a acestor regiuni cerebrale, sugerând că aria prefrontală stângă a creierului este implicată cu preponderenţă în situaţii care declanşează emoţii pozitive, în timp ce aria prefrontală dreaptă e legată mai mult de emoţiile negative. Or, aici se dezvăluie caracteristica stranie a supărării: deşi pare o emoţie negativă, ea activează mai mult aria prefrontală stângă a creierului, asociată cu emoţiile pozitive!

Celălalt model asociază activitatea celor două arii cerebrale cu anumite motivaţii de apropiere şi de îndepărtare, sugerând că o activitate mai intensă în regiunea prefrontală stângă corespunde unor stări emoţionale care corespund unor tendinţe de apropiere faţă de "sursa" ce declanşează emoţia, în timp ce o activitate mai intensă în zona prefrontală dreaptă ar fi asociată cu emoţiile ce anunţă motivaţia de retragere, de îndepărtare a subiectului.

Cu alte cuvinte, dacă ar fi să judecăm potrivit acestui din urmă model, emoţiile pozitive, cum ar fi fericirea, cresc motivaţia de apropiere faţă de ceea ce "alimentează" fericirea, iar cele negative, cum ar fi frica şi tristeţea, ar corespunde unor motivaţii ce sprijină o anumită tendinţă de îndepărtare a persoanei. Faptul neaşteptat constă chiar în aceasta: starea de supărare, cu toate că este resimţită de cele mai multe ori ca emoţie negativă, are amprente "neuronale" ce corespund unei motivaţii directive de apropiere.

Chestiunea aceasta a fost scoasă la iveală de indicii concrete. În cazul persoanelor care resimţeau supărarea, activitatea de receptare a urechii drepte a fost mai intensă, chestiune ce indică o activitate sporită în emisfera stângă. Aşadar, supărarea sau întristarea generează un răspuns cerebral asimetric, care indică tendinţa de apropiere faţă de stimulul ce o declanşează, nicidecum tendinţa de îndepărtare de el, aşa cum ar părea să fie în mod intuitiv, judecând o situaţie negativă. Situaţia are şi o explicaţie: "În mod normal, când este supărat, omul pare să arate o tendinţă de a se apropia de ceea ce a determinat această stare, pentru a încerca să o elimine" 2.

Supărarea poate naşte o dorinţă bună

Rezultatele acestea corelează, cumva, cu altele obţinute în luna noiembrie a anului trecut, publicate în "Psychological Science". Potrivit acestui studiu, supărarea îi poate face pe oameni să dorească mai mult, să-şi intensifice într-un anumit fel şi sens dorinţele. Dincolo de aspectele negative, supărarea pare să aibă şi alte caracteristici ce o leagă de emoţiile pozitive 3.

La fel ca în cazul unor emoţii pozitive consacrate, supărarea poate spori motivaţia unei persoane pentru a merge mai departe, pentru a continua, cu mai multă îndârjire, efortul de atingere a unui scop, care poate fi nobil, tot aşa cum poate întări persoana în lupta cu propriile ei slăbiciuni şi în vederea realizării unor deziderate legitime. De regulă, spun specialiştii, oamenii sunt motivaţi să facă ceva, să depună efort pentru a obţine un anumit lucru, dacă acela le oferă o anumită satisfacţie". Dacă este să privim din această perspectivă, s-ar putea spune că un pic de supărare, din când în când, pe noi înşine, ne este de mare ajutor, putând să ne aducă mai repede în starea de a fi mai motivaţi să continuăm pe drumul devenirii.

Trupul resimte starea sufletească

Tocmai de aceea este semnificativ cum o parte dintre aceste rezultate se deschid către gândirea patristică. Teologia, în baza textului revelat, afirmă că întreaga lume a fost făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu din nimic. Mai mult decât atât, omul este făcut după chipul lui Dumnezeu, încât s-ar putea spune că tot ceea ce este creat şi toate cele ce sunt în om nu sunt rele în sine. Toate cele create îşi au temeiul existenţei în voinţa divină; fiinţa celor create este "înfiinţarea voinţei divine", cum traduce Christos Yannaras după cuvântul Sf. Grigorie de Nissa, sau cele create sunt "plasticizări" ale bunelor-voiri divine, cum mai inspirat formulează părintele Dumitru Stăniloae, urmând Sfântului Maxim Mărturisitorul.

Mai întâi trebuie spus că, potrivit referatului Facerii, omul este trup şi suflet. "Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s­a făcut omul fiinţă vie" (Facerea 2, 7). Este important de precizat aici faptul că, din perspectivă teologică, pe temeiul "suflării de viaţă" dumnezeieşti, este exclusă o echivalenţă între suflet (aşa cum este înţeles el în teologia creştină) şi psihic (aşa cum este înţeles astăzi în psihologie). Această deosebire pune un hotar clar în modul de a realiza o corespondenţă strânsă între datele psihologiei şi cele ce provin din viaţa spirituală fixată în reflecţia patristică. Totuşi, cum viaţa psihică nu este în afara celei sufleteşti, cum mişcările şi conţinuturile resimţite în plan psihologic sunt parte din viaţa sufletului, anumite convergenţe între reflecţia patristică şi consideraţiile psihologice sunt posibile şi pot fi chiar edificatoare.

Este important, de asemenea, de precizat că, potrivit textelor patristice, sufletul este centrul vieţii omeneşti, arătându-l pe om ca fiinţă înţelegătoare şi nemuritoare. "Sufletul fiecăruia dintre oameni este şi viaţa trupului însufleţit prin el şi are lucrare de viaţă făcătoare pentru altul" 4, încât viaţa trupului este înţeleasă ca o lucrare ce iradiază din suflet 5.

Dar trupul şi sufletul nu sunt separate şi nici nu apar consecutiv în actul creaţiei. Ele sunt aduse deodată la existenţă şi de aceea viaţa trupului se reflectă în suflet şi mişcările sufletului au ecou în trup, toate fiind posibile în baza legăturii lor profunde. Şi pentru că sufletul are ramificări în trup, iar trupul este înrădăcinat în suflet 6, înseamnă că şi într-o abordare teologică stările sufleteşti vor avea ecouri în procesele biochimice ale trupului!

Întristarea fericită şi viaţa în Dumnezeu

Pe de altă parte, este semnificativ faptul că părinţii filocalici vorbesc despre două feluri de întristare: una după Dumnezeu, folositoare pe parcursul vieţii spirituale, şi o alta potrivnică lucrării virtuţilor. Pentru părinţii creştini există o tristeţe bună (!) care este resimţită de cel ce doreşte să înfăptuiască mai mult bine, de cel nemulţumit de starea lui spirituală, care îşi pune nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu pentru urcuşul lui duhovnicesc. Spre deosebire de aceasta, tristeţea cea rea ţine de lume şi îşi face resimţită prezenţa în situaţiile când omul e legat de lucrurile ei trecătoare, fiind dornic să atingă ţeluri fără relevanţă spirituală. De aceea, scrie Sf. Grigorie Palama, "nici păcătosul, nici dreptul nu e în afară de întristare. Dar cel dintâi pentru că nu a părăsit cu totul răul; iar cel de-al doilea fiindcă n-a atins încă desăvârşirea (binele adevărat)" 7.

Pe de o parte, părinţii filocalici recomandă, în repetate rânduri şi în variate forme, lupta împotriva tristeţii celei rele. Sf. Ioan Casian scrie în acest sens că omul trebuie să lupte mai întâi "împotriva duhului întristării, care împinge sufletul la deznădejde 8". Pe de altă parte, este deosebit de semnificativ aici faptul că experienţa şi reflexia patristică au desluşit în tristeţea cea bună remediul care-l poate întări în cele bune! "Întristarea cea după Dumnezeu, scrie acelaşi sfânt părinte, hrănind sufletul cu nădejdea pocăinţei, e împreunată cu bucurie. De aceea, ea face pe om osârduitor şi ascultător spre toată lucrarea cea bună, prietenos, smerit, blând, gata să sufere răul şi să rabde toată buna osteneală şi zdrobirea, ca una ce e cu adevărat după Dumnezeu. Ea face să se arate în om roadele Sfântului Duh, care sunt bucuria, dragostea, pacea, îndelunga răbdare, credinţa şi înfrânarea. De la întristarea cea potrivnică însă cunoaştem roadele duhului rău, adică trândăvia, lipsa de răbdare, mânia, ura, împotrivirea în cuvânt, lenea la rugăciune" 9.

Părintele Cleopa spunea că este cu neputinţă ca omul să lucreze la desăvârşirea lui dacă nu iubeşte însingurarea. Într-un mod simbolic, s-ar putea spune că rezultatele cercetărilor recente arată cum şi trupul omenesc, şi procesele neurochimice din adâncul structurii lui vădesc ecouri neurochimice care indică şi în planul sensibil al mecanismelor biologice faptul că o anumită întristare poate fi folositoare în lucrarea cea bună. Ea poate crea o dispoziţie către însingurarea ziditoare şi poate revigora hotărârea de a osteni mai mult la lucrarea virtuţilor.

În fine, distinct de planul neuroştiinţelor şi deosebit de semnificativ în plan spiritual este faptul că în spaţiul creştin paradoxul "fericitei tristeţi bucuroase" 10 este dus până la capăt şi pus în legătură cu Dumnezeu. Aceasta pentru că, prin exersarea virtuţilor şi experienţa comuniunii cu El, omul poate ajunge să se bucure "pentru ceea ce se întristează"; el se poate întrista cu trupul de virtute "din pricina ostenelilor" ca să se bucure cu sufletul "de aceeaşi virtute, privind la frumuseţea celor viitoare ca la ceva prezent" 11.

1 Cf. J. van Honk ş.a., "Testosterone administration impairs cognitive empathy in women depending on second-to-fourth digit ratio", în rev. Proceedings of the National Academy of Sciences, vol. 108, nr. 8, 22 februarie 2011, pp. 3448-3452.

2 Cf. Neus Herrero ş.a., "What happens when we get angry? Hormonal, cardiovascular and asymmetrical brain responses", în rev. Hormones and Behavior, vol. 57, nr. 3, martie 2010, pp. 276-283.

3 Cf. H. Aarts s.a., "The Art of Anger: Reward Context Turns Avoidance Responses to Anger-Related Objects Into Approach", în rev. Psychological Science, vol. 21, nr. 10, septembrie 2010, pp. 1406-1410.

4 O sută cincizeci de capete despre cunoştinţa naturală, despre cunoaşterea lui Dumnezeu, despre viaţa morală şi despre făptuire, în Filocalia, vol. 7, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, cap. 32, p. 437.

5 Cf. Pr. Dumitru Stăniloae, nota 23, în Ibidem, pp. 437-438.

6 Cf. Pr. Dumitru Stăniloae, Teologie dogmatică ortodoxă, vol. I, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1996, p. 261.

7 Ilie Ecdicul, Culegere din sentinţele înţelepţilor, cap. 60, în Filocalia, vol. IV, p. 284.

8 Sf. Ioan Casian, Despre cele opt gânduri ale răutăţii, în Filocalia, vol. I, p. 128.

9 Ibidempp. 128-129.

10 Sf. Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuş, cuv. 7, cap. 11, în Filocalia, vol. IX, p. 167.

11 Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, răspunsul 58, în Filocalia, vol. III, p. 287.