Edificarea conştiinţei comunitare

Suntem în preajma unui profund şi îngrijorător individualism modern şi postmodern, care a risipit ethosul comunitar creştin, specific culturii şi spiritualităţii europene până la Renaştere. Această stare de fapt ce caracterizează orice cultură în faza ei de dezagregare1 nu este rodul unei evoluţii întâmplătoare. Cauzele care i-au dat naştere sunt multiple şi coboară adânc în timp. Noi vom sublinia doar una singură, dar esenţială, surprinsă şi de un autor român contemporan. El consideră că o conştiinţă umanistă comunitară este, întotdeauna, legată profund de o "experienţă metafizică autentică", şi atunci când metafizica moare, moare şi conştiinţa comunitară. În epoca modernă, metafizica a murit odată cu afirmaţia paradoxală a lui Nietzsche "Dumnezeu este mort" şi de atunci multe conştiinţe umane sunt în derivă2.

Un pedagog modern a surprins acest adevăr astfel: "Este o eroare cât se poate de profundă să se creadă că există iubirea sinceră de oameni, acolo unde lipseşte iubirea de ordin metafizic. Cum poate cineva să se înduioşeze în mod sincer de durerea şi suferinţa semenului, când pe el nu-l cutremură fiorul infinitului, misterul creaţiei şi taina existenţei? Este ceva absurd din punct de vedere logic şi imposibil din punct de vedere psihologic. Fără iubire de Dumnezeu nu este iubire sinceră de oameni, iar iubirea sinceră de oameni nu-i decât manifestarea dragostei de Dumnezeu"3.

Aşadar, criza morală şi spirituală de care se vorbeşte astăzi în Europa creştină nu este altceva decât criza unei conştiinţe văduvite de sentimentul prezenţei iubitoare a lui Dumnezeu în lume sau, şi mai profund, absenţa unei legături conştiente şi responsabile cu Hristos cel veşnic şi, în Hristos, cu întreaga creaţie. Această absenţă a creat vidul spiritual actual. Dusă până la saturaţie4, ea poate să devină mijloc şi cale prin care fiecare persoană şi comunitate umană se întoarce din nou "acasă", în orizontul unei existenţe comunitare, întemeiată pe iubirea şi dreptatea lui Dumnezeu.

Temeiul trinitar al conştiinţei comunitare

Teologia ortodoxă afirmă că izvorul şi temeiul ultim al conştiinţei comunitare reprezintă comuniunea de viaţă şi iubire a Preasfintei Treimi5, revărsată în lume la plinirea vremii (Gal. 4, 4) prin întruparea Fiului lui Dumnezeu. Actul întrupării a revelat, o dată pentru totdeauna, adâncul neţărmurit al iubirii lui Dumnezeu cel în Treime preamărit. Iubirea veşnică dintre Tatăl şi Fiul în Duhul Sfânt exprimă comuniunea şi unitatea treimică în Dumnezeu şi întru această iubire este chemat şi omul să realizeze comuniunea sa cu toţi semenii. Acesta a fost motivul pentru care Sfinţii Părinţi răsăriteni au apărat învăţătura despre Sfânta Treime cu o dăruire jertfitoare, vrednică de urmat6.

Pentru a salva atât unitatea, cât şi comuniunea treimică şi în acelaşi timp comuniunea omului cu Sfânta Treime în slava necreată şi eternă a iubirii Sale, ei au rămas credincioşi principiului apofatic, ocolind cu smerită cugetare înţelegerea ei printr-o gândire abstractă şi esenţialistă. Sfinţii Părinţi răsăriteni nu au căutat să justifice Treimea persoanelor în faţa raţiunii umane, ci s-au străduit să înalţe comunitatea umană în lumina iubirii Preasfintei Treimi, prin participare la viaţa sacramentală a Bisericii. Aceasta a intrat în istorie la Cincizecime ca o "comuniune şi comunitate teandrică a oamenilor cu Dumnezeu"7, şi în care Hristos nu este o amintire a trecutului, ci o putere a prezentului (II Cor. 12, 9; Filip. 3, 10; I Cor. 23-24), ce uneşte pe toţi creştinii întru El şi, prin El, pe toţi întreolaltă8.

Sfântul Grigorie de Nazianz spunea că la Cincizecime s-a realizat o armonie între toţi cei prezenţi, pentru că toţi înţelegeau acelaşi lucru9. Vorbind de aceeaşi realitate spirituală, Sfântul Vasile cel Mare afirma şi el că "nimic nu-i mai propriu firii noastre decât a fi în comuniune unii cu alţii, a avea nevoie unii de alţii şi a ne iubi unii pe alţii"10.

Această deschidere spre semeni, proprie firii noastre restaurate prin har, nu este efectul unui efort subiectiv, ci este o roadă a Duhului Sfânt (I Cor. 12, 3; Efes. 3, 3). Prin Duhul Sfânt se manifestă în Biserică voinţa comună a Sfintei Treimi, ajutându-ne într-un mod aproape insesizabil să trăim în comuniune cu Dumnezeu şi în comuniune unii cu alţii11. El dăruieşte fiecărei persoane umane care poartă chipul lui Dumnezeu puterea de a înfăptui asemănarea cu El atât cât este posibil. El se comunică persoanelor în Biserică prin Sfintele Taine, marcând pe fiecare cu o pecete ontologică, o legătură personală şi unică cu Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi întru El cu toţi membrii comunităţii eclesiale12. De aceea, Biserica lui Hristos în calitatea ei de comunitate este plină de Treime şi astfel este spaţiul desăvârşesc în care se naşte şi se desăvârşeşte conştiinţa şi viaţa comunitară creştină.

Biserica - spaţiu desăvârşit al conştiinţei şi vieţii comunitare

Sfântul Apostol Pavel înfăţişează Biserica în scrierile sale ca pe un trup organic unit cu Hristos (Efes. 4, 11-16; Col. 1, 18-24), având ca ţintă finală înfăptuirea unei comuniuni desăvârşite între credincioşi şi Hristos, ca şi între toţi credincioşii. De fapt, în aceste două dimensiuni specifice vieţii creştine este o strânsă şi indisolubilă legătură. Omul credincios nu poate fi în comuniune reală cu Dumnezeu dacă nu este în comuniune sinceră şi jertfitoare cu semenii săi şi nu poate fi în comuniune autentică cu semenii săi dacă nu este în comuniune cu Dumnezeu.

Privită din această perspectivă, Biserica nu este o simplă organizaţie religioasă a credincioşilor, ci este un organism teandric, o comunitate sacramentală în care şi prin care Dumnezeu cel în Treime slăvit revarsă harul său comunitar peste lume. Cine trăieşte conştient şi responsabil în acest spaţiu divino-uman este iluminat de Hristos prin Duhul Sfânt, formând împreună cu Hristos şi cu ceilalţi membri ai Bisericii un singur trup tainic. În acest sens, trăirea în Hristos nu este o realitate individualistă. Cei care sunt "în Hristos" nu sunt indivizi izolaţi, ci persoane care constituie o comunitate (Gal. 3, 21) în care sălăşluieşte Duhul Sfânt (Rom. 8, 9). Un mare teolog creştin-ortodox din secolul trecut a surprins acest fapt în câteva cuvinte de o frumuseţe şi o plinătate neîntrecute. "Noi ştim - scria el - că dacă unul dintre noi cade, cade singur, dar nimeni nu devine singur fericit. Cel ce devine fericit, devine fericit în Biserică, în calitatea de membru al ei şi în unire cu toţi ceilalţi membri ai ei... De aceea nimeni nu se poate bizui pe rugăciunea proprie şi fiecare cere, când se roagă, Bisericii întregi asistenţa ei… Biserica se roagă pentru toţi şi toţi se roagă pentru toţi, dar rugăciunea noastră trebuie să fie expresia adevărată a iubirii… Adevărata rugăciune este adevărata iubire."13

Este evident că în lumina acestei viziuni integratoare, specifică teologiei şi spiritualităţii ortodoxe, credinţa devine lucrătoare prin iubire şi uneşte pe toţi credincioşii în acelaşi duh al comuniunii fraterne14. De aceea şi orice faptă bună săvârşită în Biserică îşi are izvorul în această credinţă care străbate dinlăuntru în afară, din adâncul unde locuieşte tainic Hristos ca o prezenţă permanentă în suflet (Col. 2, 16). Deci nu numai omul este autorul faptelor sale bune, ci ele se săvârşesc în ambianţa spaţiului comunitar şi sacramental al Bisericii, însufleţit de harul Duhului Sfânt. Biserica uneşte interior pe toţi cei care mărturisesc aceeaşi credinţă, se împărtăşesc cu aceleaşi taine şi păstrează aceeaşi credinţă.

Formarea conştiinţei comunitare

Este meritul teologiei ortodoxe a veacului trecut de a fi demonstrat faptul că dezbinarea creştinătăţii se datoreşte pierderii credinţei în caracterul dumnezeiesc al Bisericii. De aceea, revenirea la adevărata eclesiologie, biblică şi patristică, este un imperativ absolut necesar pentru redescoperirea şi formarea conştiinţei comunitare a omului de astăzi.

Eclesiologia ortodoxă contemporană consideră că mijloacele prin care se formează conştiinţa şi viaţa comunitară sunt, în primul rând, Sfintele Taine. În virtutea lor, fiecare membru al Bisericii devine un purtător de Hristos prin harul Duhului Sfânt. De aceea, împărtăşirea cu ele este absolut necesară, atât pentru unitatea sufletească a credincioşilor, cât şi pentru comuniunea lor cu Hristos şi întreolaltă, creându-se astfel o simfonie între persoane, o simţire fraternă orientată spre Hristos. Mărturie în acest sens ne stau toţi sfinţii, chiar şi cei din pustie, care erau pătrunşi de acest sentiment fratern. Spre exemplu, Sfântul Serafim de Sarov numea pe oricine venea la el "comoara mea", "bucuria mea". Aceste numiri nu erau o simplă expresie a bucuriei unui suflet transfigurat prin har şi asceză, ci ele exprimau o realitate mai adâncă. Pentru Sfântul Serafim, chipul lui Dumnezeu se descoperea în fiecare om şi acest chip constituia pentru el o reală şi adevărată bucurie de Dumnezeu15.

Noi considerăm că numai această viziune despre om face posibilă naşterea, creşterea şi maturizarea conştiinţei comunitare. Ea constituie fundamentul vieţii comunitare în Ortodoxie, întrucât nu diminuează valoarea persoanei prin tendinţe de uniformitate sau autoritate şi nici prin tendinţe individualiste sau egocentriste.

Ortodoxia, prin întreaga sa învăţătură, asimilată prin practică spirituală, inspiră, direct şi binefăcător, toate aspectele vieţii comunitare. În orizontul ei se realizează o schimbare ontologică a persoanei, şi nu o schimbare formală - juridică. Prin aceasta se transfigurează şi comunitatea eclesială şi se creează un mediu favorabil creşterii fiecărei persoane. Comunitatea nu mai este în opoziţie cu persoana, ci în armonie cu ea. De aceea, Sfântul Pavel vede comunitatea eclesială ca o icoană a Preasfintei Treimi (I Cor. 12), în care nici unitatea nu este sfâşiată, nici persoanele nu se contopesc; nici indivizi izolaţi şi egoişti, nici masă în care persoanele sunt înăbuşite.

În afară de Sfintele Taine, formarea conştiinţei comunitare se realizează, în Ortodoxie, prin participarea credincioşilor la Sfânta Liturghie. Liturghia este în acest sens un mediu de prezenţă şi putere harică, o bucurie pascală prelungită peste veacuri. Prin Liturghie, Hristos este prezent permanent în Biserică, iar în cadrul Sfintei Liturghii, conştiinţa comunitară se formează, în modul cel mai deplin, prin Sfânta Euharistie. Nicolae Cabasila afirma că împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului ne face mai înrudiţi cu El, chiar mai mult decât suntem cu părinţii noştri care ne-au născut trupeşte, pentru că Hristos nu este pentru noi numai izvorul vieţii cum sunt părinţii, ci însăşi viaţa trăită cu adevărat16. Ca taină a unirii cu Hristos, Sfânta Euharistie îi uneşte între ei pe toţi cei care se împărtăşesc cu vrednicie din acelaşi potir şi îi face să fie una, precum Unul este şi Hristos cu care se unesc17.

Comuniune prin experienţa credinţei

Din această scurtă prezentare a modului în care Ortodoxia, în general, şi Biserica noastră, în special, înţeleg să edifice conştiinţa comunitară a credincioşilor săi, putem concluziona că în cadrul actual al dialogului ecumenic şi al misiunii sacramentale a Bisericii, ca şi în cadrul dialogului cu cultura modernă seculară, teologia ortodoxă poate să aducă un suflu nou prin accentul pe care-l pune pe comuniune, pe experienţa trăită şi verificată a credinţei de-a lungul vremii, ca şi pe eliberarea de tot ce este literă moartă, formalism sau inerţie spirituală. Este vorba de o redescoperire a libertăţii în comunitate, o libertate responsabilă şi lucrătoare prin iubire, în duhul Sfinţilor Părinţi, dar şi în acord cu prezentul cu care nu se poate să nu ţinem pasul.

Având în vedere şi noul context european, pluralist, secularizant şi globalizant, în care se desfăşoară misiunea sacramentală a Bisericii noastre, o întrebare firească s-ar putea pune: cum se împacă ideea slujirii unei comunităţi locale sau a unui neam cu existenţa altor comunităţi sau a altor neamuri? Răspunsul este simplu. Conştiinţa că aparţii Bisericii lui Hristos nu este în contradicţie cu apartenenţa la un neam, pe care trebuie să-l slujeşti cu iubire. Slujirea propriului neam nu înseamnă nepăsare faţă de altele, aşa cum grija faţă de viaţa proprie nu este nepăsare faţă de viaţa familiei. Iubim în duhul lui Hristos întreaga omenire, dar împrejurările vieţii ne obligă să purtăm de grijă celor apropiaţi, să înfrumuseţăm şi să transfigurăm partea noastră de cer şi de pământ, pe care am primit-o în dar de la Dumnezeu şi faţă de care suntem etern responsabili.

1 Emil Cioran, Schimbarea la faţă a României, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990, p. 21.

2 George Uscătescu, Proces umanismului, Editura Politică, Bucureşti, 1987, p. 37; Karl Jaspers, Texte filosofice, Editura Politică, Bucureşti, 1986: "Omul - contemporan - pare să înainteze spre neant. El scrutează neantul cuprins de disperare sau de un elan destructiv. Cuvintele lui Nietzsche "Dumnezeu a murit" se aud tot mai mult", p. 82.

3 Fr. W. Förster, Îndrumarea vieţii, trad. Nicolae Pandelea, Bucureşti, 1922, p. 53.

4 Origen a dezvoltat această viziune grandioasă a sufletului care explorează adâncurile înstrăinării şi ale separării prin oroarea de saturaţie. El ajunge la concluzia că şi Lucifer va fi salvat - idee condamnată de Biserică, dar preluată de Giovani Papini în Diavolul.

5 Vladimir Lossky, Essai sur la théologie mystique de lâEglise dâOrient, Paris, 1944, p. 67.

6 "Toată desfăşurarea luptelor dogmatice, susţinute de Biserică (de la Irineu la Sfântul Grigorie Palama) privită din punct de vedere duhovnicesc, ne apare dominată de grija statornică pe care a avut-o Biserica, de a apăra, în fiecare moment din istoria ei, posibilitatea pentru creştini de a ajunge la deplinătatea unirii cu Dumnezeu", vezi Vladimir Lossky, op. cit., p. 8.

7 Pr. prof. Dumitru Radu, Autoritatea şi concilieritatea în practica actuală a Bisericii, convergenţe şi tensiuni, în "Ortodoxia", nr. 2, 1989, p. 90.

8 E. Merch, Le corps mystique du Christ, Paris, 1936, tom. I, p. 25.

9 In Penticostem, Oratia XV, p. 6, 448 la pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Sfântul Duh şi sobornicitatea Bisericii, în "Ortodoxia", nr. 1, 1967, p. 36.

10 Sfântul Vasile cel Mare, Regulile mari, III, 1. Răspuns P. G. - XXXI, 917 R, la pr. prof. I. G. Coman, Temeiuri biblice şi patristice pentru folosirea în comun de către oameni a mijloacelor de trai, în "Studii Teologice", nr. 9-10, 1963, p. 598.

11 Este bine-cunoscută afirmaţia Sfântului Irineu: "Unde este Biserica, acolo este Duhul Sfânt şi unde este Duhul, acolo este Biserica", la Vladimir Lossky, op. cit., p. 1.

12 Vladimir Lossky, op. cit., p. 166.

13 Vezi pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Comunitate prin iubire, în "Ortodoxia", nr. 1, 1963, p. 52.

14 M. I. Congar, L'esprit des Pères d'apris Möhler, în "La vie spirituelle", tom. LX, supplémént, 1938, p. 2.

15 Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Scurtă interpretare teologică a naturii, Sibiu, 1934, p. 43.

16 Pr. prof. Corneliu Sîrbu, Sfânta Euharistie şi unitatea creştină, în "Ortodoxia", nr. 1, 1967, p. 56.

17 Vladimir Lossky, op. cit., p. 208.