Frica „plăcută“ sau de ce vizionăm filme horror

Ficţiunea horror a înspăimântat lumea timp de generaţii întregi şi, cu toate acestea, cerem şi mai mult. De ce ne face plăcere să fim speriaţi, înfricoşaţi? Din punct de vedere creştin, e nefiresc a obţine plăcere din vizionarea scenelor în care alţi oameni sunt prezentaţi ca având necazuri. Desigur, nu tuturor ne place acest lucru, precum nu tuturor oamenilor le plac senzaţiile tari. Dar pentru cei cărora le face plăcere, actul de a fi speriat poate fi o experienţă palpitantă, impetuoasă. Creşte nivelul adrenalinei, e o sursă sigură de a trece prin senzaţii înfricoşătoare fără a face faţă în realitate pericolului.

Genul horror sau de groază este un film ce încearcă să inducă groază, teroare, frică, dezgust sau oroare telespectatorului prin prezentarea unor forţe, personaje sau evenimente dăunătoare ce pătrund în viaţa oamenilor de zi cu zi. Elementele care apar cel mai des în filmele horror sunt: vampiri, demoni, monştri, criminali în serie, fantome şi o mulţime de alte personaje, care inspiră frică. Aşadar, filmele horror prezintă natura noastră primară cu fricile sale: coşmarurile, repulsiile noastre, vulnerabilitatea, alienarea noastră, teroarea faţă de necunoscut, teama noastră faţă de moarte şi dezmembrare, pierderea identităţii sau frica de sexualitate.

Frica este principala sursă a superstiţiei

Primele filme horror au apărut înainte de 1920 si au fost inspirate de personaje şi povestiri din literatura clasică: Dracula, Frankenstein, The Mummy, The Wolf Man, The Phantom of the Opera, Dr. Jekyll and Mr. Hyde etc. Filmele mai moderne, dimpotrivă, sunt inspirate din insecurităţile vieţii de după Al Doilea Război Mondial, dând viaţă a trei sub-genuri diferite, dar legate între ele: horror-of-personality („Tăcerea mieilor“, 1991), horror-of-Armageddon („The birds“, 1963, „Night of the Living Dead“ 1968) şi horror-of-the-demonic („The Innocents“, 1961 şi „The Haunting“, 1963). Ultimul gen poate fi interpretat ca o modernizare a filmelor clasice, dezvoltând clasica idee a forţelor supranaturale care aduc oroare în vieţile oamenilor. Multe filme horror au fost criticate pentru violenţa şi cruzimea lor şi pentru proasta lor calitate. Unele filme horror pot încorpora elemente din alte genuri: science fiction, fantastic, mockumentary, comedie neagră şi thriller. Părăsind tema „vieţii“ de după moarte, reprezentată prin introducerea fantomelor şi zombilor în filmele horror, anii â60 au venit cu o nouă idee, cea a vizitatorilor de „dincolo“: invazii extraterestre şi mutaţii groaznice la oameni şi animale.

Astăzi, fantomele şi monştrii au rămas populare, multe dintre filme bazându-se pe monştrii supranaturali, dezvoltând genul horror of the demonic, iar publicul cel mai atras de către ele este tineretul. De ce totuşi se uită lumea la filmele horror? Polanski spunea că „(...) spectatorului îi place să fie speriat. Altfel, n-ar plăti biletul de intrare la cinema.“

Nu putem explica atracţia noastră faţă de acest gen de film decât în termeni de frică, de plăcerea provocată de sentimentul de frică. Un cuvânt atât de mic şi totuşi atât de mult din practica psihologică clinică atârnă de el. Suntem fiinţe conduse de emoţii, iar frica este o emoţie puternică, un răspuns emoţional la pericolele reale şi tangibile, caracterizată printr-o trăire internă şi subiectivă a agitaţiei extreme, o dorinţă de a fugi, de a scăpa sau de a ataca, şi printr-o varietate de reacţii simpatetice. E de obicei relaţionată cu durerea. Frica este principala sursă a superstiţiei şi una dintre principalele surse ale cruzimii.

Frica variază de la individ la individ

Frica apare pentru prima dată la om la vârsta de 7 luni. Copiii mici au de regulă mai multe sentimente de frică decât persoanele în vârstă, iar aceste sentimente sunt trăite mai intens. Pe măsură ce copilul creşte, frica sa îşi va avea originea în experienţa acestuia cu mediul înconjurător. Deşi unele sentimente de frică au o bază realistă (precum frica de a fi muşcat de un câine sau animal feroce), multe sunt provocate de fantezie (frica de monştri sau fantome). Acest ultim tip de frică se manifestă în visele copiilor, motiv pentru care aceştia resimt frica de întuneric, echivalentă cu a fi singuri şi a se chinui, a se forţa să adoarmă. Aceasta se întâmplă de regulă după vizionarea unui film horror noaptea. Imaginaţia lor devine atât de puternică, încât ar dori să creadă că ceea ce au vizionat este de fapt real.

Frica este o emoţie complexă şi variază de la individ la individ. Unii oameni chiar pretind că nu se tem niciodată. Generaţiile de ficţiune horror au demonstrat că experienţa de a fi speriat este universală. Mai mult, oricât de neplăcută ar fi o trăire, există totuşi o atracţie enormă faţă de aceasta atunci când e reprezentată într-o manieră în afara oricărui pericol, precum ficţiunea. Invocarea fricilor noastre fără ameninţarea pericolului real provoacă o stare de încântare ce a captivat spectatorii de horror de-a lungul secolelor.

Frica poate fi înnăscută (preprogramată în comportamentul sau personalitatea noastră), învăţată (prin experienţă şi cultură) sau o combinaţie a celor două. Poate avea o bază fiziologică (creierul nostru funcţionează într-un anumit mod când ne temem, bătăile inimii şi ale respiraţiei cresc etc.) sau psihologică (experienţa subiectivă a faptului de a fi speriat, ce poate influenţa modul nostru de gândire şi acţionare).

Spectatorii filmului horror sunt fericiţi să se simtă nefericiţi

Cercetătorii psihologi folosesc în general una din următoarele teorii pentru a explica de ce oamenilor le face plăcere să vizioneze filme horror. Prima se referă la faptul că, de fapt, persoana respectivă nu resimte teamă, ci mai degraba este încântată, excitată de film. Cea de-a doua explicaţie susţine că oamenii sunt dispuşi să îndure teroarea în scopul obţinerii unui sentiment euforic de uşurare la finalul filmului. Teoria integraţionistă susţine că plăcerea procurată vine în mod direct de la frică şi dezgust.

Mai târziu, adepţii teoriei co-existenţialiste vor afirma că plăcerea nu e legată în mod direct cu sentimentele negative pe care le avem. Conform acesteia, filmele de groază ne plac fiindcă sentimentele pozitive compensează, le depăşesc pe cele negative. Găsim plăcerea în curiozitate, dar, pentru a dobândi această stare de curiozitate, trebuie să ni se prezinte un fapt imposibil, ce depăşeşte graniţele naturale, precum o fiinţă şi vie şi moartă, corpuri incomplete, creaturi ce ar inspira groază îmbinată cu respect şi fascinaţie. Oamenii caută experienţele neplăcute sau negative pentru sentimentul de uşurare pe care îl au după încetarea experienţelor respective; o altă ipoteză care a fost formulată de-a lungul timpului susţine că unii oamenii nu se sperie atât de tare ca alţii şi de aceea nu-i deranjează să treacă prin astfel de experienţe.

Dar, conform noilor cercetări realizate de E. Andrade şi J. Cohen, nici una din aceste teorii nu este satisfăcătoare. Aceştia se raportează la motivaţia oamenilor de a căuta plăcerea şi evită durerea. Cu alte cuvinte, autorii susţin că telespectatorii filmului horror sunt fericiţi să fie, să se simtă nefericiţi. Această nouă abordare a emoţiei relevează faptul că oamenii trăiesc sentimente pozitive şi negative în acelaşi timp - de fapt, le face plăcere să fie speriaţi, nu doar se simt uşuraţi când pericolul, ameninţarea a trecut. „Cel mai plăcut moment al unui anume eveniment ar putea fi cel mai înfricoşător“, afirmă aceştia.

Răul care fascinează

Psihologia a arătat că majoritatea tinerilor vizionează filme horror pentru că le permite să descopere în ce măsură pot tolera frica şi anxietatea şi ce pot face pentru a depăşi aceste sentimente. Un alt motiv aplicat în special tinerilor este aprecierea publică a filmului ca înfricoşător: cu cât este cotat ca fiind mai înspăimântător (iar părinţii opun o mai mare rezistenţă la vizionarea acestuia), cu atât va câştiga în popularitate.

Noi, oamenii, avem nevoie de senzaţii, chiar şi de frică. Răul din lume ne fascinează, iar, în general, ne e frică de lucrurile pe care nu le înţelegem. Frica este chintesenţa emoţiei umane. Unele persoane duc o viaţă lipsită de bucurie sau plăcere, dar nimeni nu scapă de experienţa fricii sau a durerii. Suntem născuţi în durere şi frică. Viaţa noastră e profund modelată de acestea, precum şi de eforturile noastre de a le evita.

▲ Frica, o suferinţă vindecată de Hristos

Sfântul Apostolul Pavel vorbeşte de „frica morţii“ ca fiind cea care ne ţine ca într-un soi de robie. Cel care ne izbăveşte de această frică este Hristos-Domnul, biruitorul morţii. Tot El este şi cel care ne poate vindeca de orice fel de frică. PS Casian, Episcop al Dunării de Jos, remarcă un soi de boală care este specifică societăţii noastre: „Este, precum bine ştim, mai cu seamă în timpul nostru, o psihoză generală a fricii de necunoscut. Este şi o frică, aş spune, cotropitoare a întregii noastre fiinţe, care se concretizează prin frica şi de noi înşine şi, cu atât mai mult, de semenii noştri. Singura explicaţie a acestei suferinţe cronice este prea marea apropiere de păcat, a cărei urmare este moartea sufletească, mai întâi lentă, ca mai apoi să apară refuzul luptei împotriva sa, apoi suferinţa trupească prin slăbirea rezistenţei omeneşti în faţa încercărilor. Stăruinţa noastră în prietenia doar cu noi înşine şi cu cele omeneşti conduce inevitabil, pe oricare dintre noi, la identificarea doar cu pământescul din noi. Sfântul Nicolae Vilimirovici arată că «omul şi-a făcut dumnezeu din natură, se roagă la natură, jertfeşte naturii. Dar zeificarea naturii nu l-a scutit nici pe el, nici pe ea, de moarte şi de stricăciune»“.