„Impactul uman asupra mediului a atins pragul critic“

Domnule profesor, ce este ecologia şi care sunt problemele de pe agenda ei astăzi?

 

Ecologia ca ştiinţă a fost creată la jumătatea secolului al XIX-lea, mai precis în 1865, odată cu publicarea unei lucrări fundamentale şi iniţiatoare în domeniu de Ernst Haeckel, în care crea şi impunea termenul de ecologie. Vine din grecescul ecos, oikos, adică ştiinţa despre locuinţă, casa în care trăim, care se confundă cu natura pentru fiinţa umană. Fără îndoială că, de-a lungul timpului, aceasta s-a dezvoltat foarte mult, iar acum problemele principale sunt legate de calitatea mediului în care trăieşte omul. Chiar dacă cele două, ecologie şi mediu, se confundă, în realitate ele sunt separate. Ecologia priveşte interacţiunea dintre mediu şi animal/plantă, iar mediul se referă la relaţia dintre om şi natura înconjurătoare, în care acesta trăieşte şi îşi desfăşoară activitatea. 

 

În ultima vreme, mediul este ameninţat din ce în ce mai mult, auzim tot mai des ştiri despre acest subiect, despre modul în care schimbările climatice se răsfrâng asupra Pământului, implicit asupra calităţii vieţii noastre. Ne aflăm într-un moment critic? Cât de gravă este de fapt această situaţie?

 

Trebuie să pornim de la faptul că preocuparea aceasta de mediu s-a afirmat în anii 1970, mai întâi la nevoia sporirii calităţii vieţii umane. La momentul respectiv, omul, mai ales omul occidental, reuşise să îşi asigure un nivel de trai suficient din punct de vedere material şi social în condiţiile în care avea un loc de muncă, o casă, o locuinţă şi o maşină. Omul occidental şi-a pus întrebarea: de ce este nevoie pentru a-mi spori calitatea vieţii? Şi toţi au spus: un mediu de calitate, nepoluat, o grădină în jurul casei, astfel încât fiinţa umană să fie cât mai împlinită. Numai că, după anul 2000, problema s-a agravat, în sensul că au apărut problemele ecologice planetare care pun în discuţie chiar existenţa vieţii pe Terra în actuala sa formulă de manifestare, pentru că odată cu revoluţia industrială, odată cu creşterea consumului de combustibili fosili, adică petrol, cărbune, gaze naturale, am intrat într-o nouă eră, am depăşit holocenul. Acum este era numită antropocen (o expresie care pleacă de la antropos, de la om), adică perioada în care omul devine o forţă veritabilă geologică. Este prima specie şi unica până acum care a dovedit că poate să influenţeze major atmosfera, litosfera şi formula de viaţă de pe Pământ. Mai mult decât atât, spune savantul Paul Krause - Premiul Nobel pentru chimie în 2000 -, în perioada 1945-2015 am intrat în perioada marii accelerări, adică o perioadă în care impactul uman asupra mediului a atins pragul critic. Maşinăria climatică s-a dereglat, echilibrul biosferei este perturbat, iar starea mediului planetei e basculată către o fază de extreme şi distrugeri ireparabile, în care domină anomaliile. Adică, ceea ce consideram în urmă cu câteva decenii poate ca fiind anormalul, excepţia, tinde să devină acum regula. 

Care este explicaţia acestui fenomen?

 

Sistemul climatic în care trăim a fost configurat şi stabilizat în urmă cu 8-10.000 de ani, numai că această ordine climatică este pe cale de a se schimba, iar prima etapă este aceea a dereglării sistemului climatic, dereglare care se exprimă prin aceste fenomene meteorologice extreme tot mai frecvente, tot mai intense, prin apariţia tot mai deasă a anormalului, care acum ne pătrunde treptat în viaţa de zi cu zi. Şi, spun specialiştii, faţă de media temperaturii globale, care era de circa 15 grade Celsius la momentul declanşării revoluţiei industriale, acum suntem nevoiţi să nu depăşim două grade Celsius. Aceasta pentru că după o medie generalizată de 17 grade Celsius s-ar putea ca dezordinea climatică să evolueze într-un sens ireversibil, spre o nouă ecuaţie a sistemului climatic şi a formulei de viaţă pe Terra, o stare din care nu ştim dacă fiinţa umană va mai putea face parte. 

 

Aţi afirmat într-o emisiune de televiziune că unul dintre mesajele esenţiale ale problematicii ecologice se referă la episodul relatat în Biblie cu privire la Noe şi arca sa în care a luat mai multe perechi de animale şi păsări pentru a salva biodiversitatea. La ce vă refereaţi mai exact?

 

Este vorba de faptul că potopul lui Noe face o conexiune foarte interesantă între tradiţia biblică şi problemele ecologice de atunci, dar cu trimiteri foarte clare şi în prezent. În primul rând şi îndeosebi mesajul biblic sugerează posibilitatea unor valuri ale formelor de viaţă pe pământ. Ştiinţa ne arată, de pildă, la nivel actual de cunoaştere, că în istoria lui naturală de 4,5 miliarde de ani, viaţa terestră a cunoscut cinci valuri de extincţie, de distrugere masivă a vieţuitoarelor. S-ar putea ca astăzi să fim la limita celui de-al şaselea val de dispariţie masivă a vieţii. În al doilea rând, mesajul care este preluat de ecologişti, anume cel al legendei lui Noe, nu este altul decât: salvaţi biodiversitatea! Mai precis, salvaţi biodiversitatea existentă, prin conservarea ei. Privind retrospectiv, putem spune că Noe a făcut-o în felul lui, în sensul că a luat speciile pe arcă, fără îndoială cu resursele de atunci, dar pentru noi, cei de astăzi, mesajul poate fi acesta: voi, oameni care trăiţi pe „arca“ numită Pământ, nu mai distrugeţi biodiversitatea, pentru că fiecare specie, pe lângă faptul că are dreptul la o existenţă protejată, la fel ca a celorlalte specii, reprezintă ceva esenţial în marele echilibru natural al planetei Terra. Acest mesaj ecologist este evident şi trebuie să fie valorificat ca atare, mai ales astăzi, când, pe lângă schimbările climatice pe care le-aţi evocat, o altă mare problemă o reprezintă sărăcirea şi degradarea biodiversităţii. 

 

Discuţia poate deveni foarte complexă dacă luăm în calcul cauzele care au dus la comportamentul omului, transformările sociale, crizele sufleteşti…

 

Aici s-a configurat în ultima perioadă o teorie deosebit de interesantă promovată de savantul Christian de Duve - Premiul Nobel pentru medicină în 1974 - alături de compatriotul nostru George Emil Palade. Aş vrea să evoc două lucrări succesive interesante în privinţa conexiunii dintre ştiinţă şi religie ale marelui om de ştiinţă francez. În primul rând, el publică în 2009 Genetica păcatului originar. El spune că prin ideile promovate de modelul selecţiei naturale, în sens darwinian, s-a promovat competiţia biologică a omului cu celelalte specii, constituirea şi cultivarea anumitor calităţi ale acestuia, unele pozitive, precum abilitate, inventivitate, inteligenţă, capacitate de comunicare asociată creierului uman, altele negative, precum agresivitatea, prefăcătoria, cupiditatea, egoismul individual şi de grup. Aceste capacităţi au fost utile iniţial, pentru că omul a reuşit să-şi asigure mai rapid cele necesare vieţii cultivate. În acelaşi timp însă, cultivate în mod excesiv, ele au dus la revers, la posibilitatea de autodistrugere a omului ca fiinţă şi poate prin intermediul distrugerii condiţiilor naturale, asta totul pe planul unei inconştienţe sau al unei insuficiente conştientizări a caracterului negativ aferent acţiunii sale.

 

Prin acest fel de lectură, De Duve vede cum omul dobândeşte un fel de păcat originar genetic, care riscă să-l ducă la pierzanie, iar relatarea biblică potrivit căreia la origine omul ar purta în sine un astfel de păcat s-ar putea întrevedea într-o lectură antropologică a ecologiei. Mai departe, într-o a doua lucrare publicată în 2012, acest autor afirmă că salvarea omenirii din sfârşitul ei ecologic, ar fi o salvare care nu ar putea să vină decât prin găsirea resurselor spiritului uman, a unei înţelepciuni adecvate, cea a supravieţuirii durabile. Această înţelepciune, spune autorul menţionat, nu este înscrisă în genele noastre afectate de păcatul pomenit şi, ca atare, omul singur nu şi-o poate cultiva ca remediu la „defecţiunea“ lui genetică. În opinia lui De Duve, însă, răspunsul ar fi de sorginte hristică. Înţeleptul, spune el, cel de care omenirea a avut şi are nevoie, spre a se salva de la pieirea ecologică, a existat efectiv în persoana lui Iisus din Nazareth. Care ar fi argumentele lui? În învăţăturile lui Iisus chiar găsim idei ce astăzi sunt considerate ecologiste: propovăduirea iubirii între oameni, şi nu a solidarităţii în interiorul unui grup uman, aflat în luptă cu alte grupuri concurente. „Aproapele nostru“, cel pe care Hristos ne-a cerut să-l iubim, nu este neapărat un membru al aceleiaşi familii sau comunităţi, ci orice fiinţă omenească. Aceasta indiferent cine ar fi ea, inclusiv persecutorul sau duşmanul nostru. În acelaşi sens, Iisus Hristos a condamnat căutarea egoistă a profitului, de pildă, alungând din temple pe schimbătorii de bani şi pe negustori, orgoliul, ipocrizia şi autoritarismul fariseilor care aveau poziţii nu întotdeauna conforme chiar cu legea. Aşadar, învăţăturile creştine fondatoare propovăduiau comportamentul menit să contracareze efectele unei vieţi marcate de concurenţa între specii.

Până la urmă, totul pleacă în primul rând de la om…

 

Din păcate, da, pentru că în acest moment al istoriei planetei Pământ, omul a ajuns fiinţa care poate face aceeaşi greşeală, anume aceea de a-şi aroga puteri divine, adică de a considera că poate să facă, după liberul-arbitru, numai după voinţa lui, totul pe această planetă. Sunt, din acest punct de vedere, multe teorii diferite, dar care toate ne arată un adevăr fundamental: ne aflăm într-o situaţie-limită. 

 

Puţini sunt însă cei care găsesc o soluţie fezabilă, acceptabilă. Totuşi, cel mai probabil soluţia stă în chiar modificarea comportamentului omului. Cum reuşim să-l facem pe om să trăiască nu ca individ într-o gloată, ascuns după o mulţime de indivizi, ci ca persoană distinctă? Dacă fiecare dintre noi reuşeşte să conştientizeze pericolul în care ne aflăm, şi ajungem să exteriorizăm convingerile noastre, în gesturi pozitive pentru mediu, putem să contribuim la soluţionarea globală a problemelor de criză. 

 

Ce rol are Biserica, din punctul de vedere al unui om de ştiinţă, în acest context?

 

Potrivit celor adunate de-a lungul timpului, într-o înţelepciune asupra vieţuirii, am considerat întotdeauna că ştiinţa are limite. Atunci când omul de ştiinţă ajunge la concluzia că a intrat deja în zona în care nu mai găseşte explicaţii de ordin ştiinţific, ajutorul prim este dat de preceptele religiei, pentru că oferă o soluţie….

 

Iată că unul precum De Duve, care reprezintă o somitate în materie, le-a găsit şi poate prin combinarea sensului adevărat al fiinţei umane pe pământ cu a responsabilităţii lui faţă de restul creaţiei, putem găsi soluţia durabilă, iar dacă fiecare dintre noi am reuşi să găsim în preceptele hristice modele, atitudini de comportament, cred că într-adevăr am reuşi să identificăm adevărata soluţie. Indiferent de ce soluţii generale, de ordin ştiinţifico-tehnic am propulsa pe calculator, vedem că totul se rezumă în cele din urmă la atitudinea omului. Să lucrăm asupra sufletului uman, determinând prin aceasta atitudinea lui temporară, punctuală, obiectivă în privinţa lumii care îl înconjoară.