La porţile maturităţii intelectuale

Privit din exterior, spaţiul educaţional românesc al ultimelor două decenii ar putea părea a fi unul de tip "experimental", în care au fost testate tot felul de politici educaţionale care şi-au schimbat coloratura în funcţie de decidenţii politici, fără a fi fost de fapt întemeiate pe cercetări adecvate. Inexistenţa unei viziuni coerente şi articulate la nivel de politici educaţionale pe o perioadă îndelungată de timp a fost un factor important în generarea şi întreţinerea confuziei în învăţământul nostru. Vestitul "pact pentru educaţie" pe care partidele politice abia în martie 2008 l-au semnat nu pare să fi produs efectele dorite.

Ca profesor supraveghetor în cadrul celei de-a doua sesiuni a examenului de bacalaureat, august 2011, m-am confruntat în mod direct cu tendinţa agresivă de fraudare a examenului de către unii candidaţi. În acest context, prezenţa camerelor de luat vederi la porţile examenului de cultură generală şi maturitate intelectuală devenise garanţia corectitudinii şi onestităţii acestuia. Ceea ce m-a surprins şi întristat totodată cu acel prilej a fost "revolta" unora dintre candidaţi, exprimată verbal prin sudălmi la adresa cadrelor didactice pe motiv că nu li se îngăduise să copieze. Asistam astfel la o răsturnare a valorilor, unde cinstea şi corectitudinea erau înlocuite de minciună şi de furt.

Cauze ale crizei morale

Cauzele acestor mentalităţi ar trebui căutate nu doar în perioada postdecembristă. Înainte de 1989, minciuna, falsitatea şi duplicitatea erau tehnici de supravieţuire într-o lume în care trebuia să fii permanent atent la ceea ce spuneai pentru a nu deranja "regimul" şi a risca astfel să dispari brusc, fără urme, într-o bună zi. Erai educat să nu gândeşti pentru că alţii gândeau pentru tine, tu fiind doar un simplu individ crescut în ideea că trebuie să fii supus deoarece "statul are grijă de tine". Practic, erai crescut şi "dresat" spre a fi mereu dependent de stat, de ideea că statul se ocupă de toate în asigurarea bunăstării tale. Pe lângă minciună şi viaţă duplicitară, erau încurajate furtul, lenea şi deresponsabilizarea omului pentru propria sa viaţă, fiind promovată astfel o dublă morală1. Aceasta îi permitea cetăţeanului obişnuit "să pretindă protecţie totală din partea statului, dar să îl fure cu orice ocazie; să afirme în public adeziunea la cauza partidului, dar să îl înjure în spaţiul intim, privat sau chiar în locuri publice mai puţin oficiale, precum autobuzul sau coada; să apeleze la blat, dar să îl înfiereze pe cel care-l practică"2. Aşadar, pentru a supravieţui în acel regim comunist erai constrâns să înveţi să te descurci păcălind sistemul şi să devii astfel un om "descurcăreţ".

Cât despre sistemul educaţional din acele vremuri, promovarea nonvalorii a reprezentat un principiu de bază al doctrinei comuniste, asigurându-se totodată în acest mod libertate deplină nomenclaturii de partid.

Ce s-a petrecut în această perioadă a totalitarismului comunist, a unei perioade de dictatură comunistă, materialist-ateistă, din 1948 până în 1989? Două perspective, cea a unui pedagog şi cea a unui preot, converg în aceeaşi direcţie: pervertirea conştiinţelor, o criză a persoanei umane, o decădere morală, o criză a valorilor la nivelul întregii societăţi.

Perspectiva teologică: "O secetă spirituală pustiitoare, dar care n-a putut distruge rădăcinile ontologice şi existenţiale. S-au produs un vid spiritual şi o criză de identitate a conştiinţei, a persoanei umane: cine sunt, de unde vin, încotro merg? O lipsă de sens a existenţei, cu încercări de a fi înlocuită prin hibrizi: ideologie, idolatrie politică, viziune fals ştiinţifică sau practici pseudo-spirituale (meditaţie transcendentală). O decădere morală în toate zonele societăţii.3"

Perspectiva pedagogică4: "Cea mai gravă consecinţă a sistemului de educaţie din perioada totalitarismului comunist o constituie dedublarea personalităţii tinerilor, pervertirea conştiinţei lor. De îndată ce începeau să conştientizeze distanţa dintre realitatea trăită şi cele spuse la şcoală - deseori fără convingere, dar totuşi spuse! -, elevii mimau adeziunea la ideile promovate oficial şi disimulau propriile lor convingeri.

"Şcoala socialistă" care a funcţionat în România din 1948 până în 1989, ca şi şcoala din celelalte ţări cu regim totalitar comunist, n-a reuşit să formeze "omul nou", atât de des invocat de ideologii marxişti, om dotat cu cele mai înalte însuşiri umane; a realizat, cel mai adesea, un om dezorientat, deseori limitat în aspiraţiile sale, iar când era nemulţumit, se manifesta lipsit de curajul de a-şi exprima deschis insatisfacţia. Şi totuşi în decembrie 1989 a venit şi momentul curajului!"

În spiritul autentic al Sfintei Ortodoxii, ne spune părintele Galeriu, "chipul divin al omului poate fi întunecat în minte pentru o vreme de nori sumbri, se pot produce pervertiri în inimă, slăbănogeli în voinţă, însă în adânc nu poate fi distrus niciodată. Iar aceasta, simplu, pentru că Divinul haric din om, fundament al existenţei noastre, nu poate fi aneantizat. De aceea, în zilele de 16-22 decembrie 1989, îndeosebi tinerii supuşi ateizării au revelat din adânc tocmai cea mai de nedistrus şi curată pecete a divinului, jertfa"5.

Noul ideal educaţional al şcolii româneşti

După Decembrie 1989, au început să se cearnă din nou lucrurile pentru reaşezarea lor în noua matcă istorică. Duplicitatea, furtul şi minciuna nu mai erau necesare pentru a supravieţui, dar de această dată au devenit modalităţi pentru a parveni cât mai rapid, chiar în primul eşalon de conducere, dacă se putea.

Sistemul educaţional a devenit treptat teren de luptă al unor viziuni politice nearticulate şi neadaptate societăţii ce se confrunta cu tranziţia de la vechiul sistem de tip comunist spre un nou sistem social de tip democratic. Conform unei perspective sociologice6, societatea românească actuală ce se vrea a fi una democratică este mai degrabă caracterizată de "postcomunism", comunismul, tranziţia şi postcomunismul fiind simple etichete ataşate unor perioade de timp care se întrepătrund reciproc, într-un continuum al realităţii central şi est-europene.

Revenind la problema fraudei, întrebarea care s-ar pune în acest context ar fi aceea dacă tendinţa de "fraudare", obişnuinţa cu furtul şi minciuna, cu modul duplicitar de abordare a problemelor vieţii sunt comportamente care s-au conservat de dinainte de 1989, au supravieţuit şi au fost transmise până în prezent în interiorul sistemului educaţional ori dacă aceste comportamente observabile sunt de fapt reacţii de răspuns comportamental în cadrul unui sistem care se confruntă cu o perioadă de criză a valorilor. Aşadar, sunt aceste comportamente favorabile fraudei şi minciunii, comportamente de "supravieţuire" într-un sistem educaţional ori de "parvenire" şi obţinere a unor rezultate nemeritate? Întrebarea rămâne deschisă. Dar indiferent de răspuns, un lucru este sigur, şi anume criza din învăţământul românesc este una de natură morală7.

Promovarea în societate a nonvalorii a continuat şi după 1989. Treptat, au încetat să fie promovate drept modele persoane de cultură, iar tinerii au aspirat către ceea ce erau siliţi să primească: o societate materialistă unde haina, banul şi distracţia făceau diferenţa între educaţie şi "golănie" 8.

În noua definire a idealului educaţional al şcolii româneşti, conform Legii nr. 1/2011, art. 2, alin. 3, acesta constă în dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă a individualităţii umane, în formarea personalităţii autonome şi în asumarea unui sistem de valori care sunt necesare pentru împlinirea şi dezvoltarea personală, pentru dezvoltarea spiritului antreprenorial, pentru participarea cetăţenească activă în societate, pentru incluziune socială şi pentru angajare pe piaţa muncii.

Ţinând cont de cele stipulate de legiuitor, este firesc să ne întrebăm: Cum anume se va reflecta din perspectiva noului ideal educaţional problema minciunii şi a fraudării? Vor rămâne aceste nonvalori achiziţii pentru dezvoltarea spiritului antreprenorial? Omul "descurcăreţ" de ieri va deveni antreprenorul de mâine? Va putea deveni noul ideal educaţional al societăţii noastre un răspuns la rezolvarea crizei morale cu care nu se confruntă doar sistemul de învăţământ, ci întreaga societate românească în ansamblul ei? Există în prezent în sistemul nostru de învăţământ resursa umană bine pregătită şi înalt competitivă care să contribuie la sancţionarea acestor nonvalori şi la realizarea noului profil de personalitate dorit? Sunt întrebări deschise, cărora doar timpul le va putea da un răspuns adecvat.

Referitor la educaţie, la aspectele semnalate anterior, un răspuns edificator ni-l oferă cuvintele părintelui Iustin Popovici: "Educaţia fără sfinţirea de către Duhul Sfânt, şi fără desăvârşirea şi împlinirea omului prin Dumnezeu-Omul Hristos, adică educaţia ateistă, a influenţat Europa, ducând la idolatria umanistă. Pretutindeni obiectivul principal este acela de a structura omul, societatea şi lumea fără Dumnezeu, fără Hristos. Acest lucru este valabil şi în ceea ce priveşte educaţia. În acest caz, principalul obiectiv este acela de a ilumina omul şi umanitatea fără Hristos, fără Dumnezeu" 9.

Raportând idealul educaţional la spusele părintelui Iustin Popovici, observăm că se menţine în continuare accentul pus pe formarea personalităţii autonome, autonomă în final şi în relaţia ei cu Dumnezeu, continuându-se tradiţiile umaniste.

În viziunea părintelui Iustin Popovici, o nechibzuită încredere în omnipotenţa ştiinţei şi educaţiei umaniste, a culturii şi artelor aplicate, precum şi în omnipotenţa civilizaţiei umaniste se învecinează cu nebunia10. Influenţată fiind de această încredere nechibzuită, având central şi o viziune materialistă asupra lumii şi a vieţii, educaţia europeană a considerat a fi dezirabile crearea şi promovarea personalităţii autonome prin ieşirea dintr-o ordine de gândire religioasă11.

Mărturisirea publică de credinţă, un răspuns onest la problema crizei morale

Un răspuns onest la problema crizei de natură morală pe care îl poate da un creştin ortodox al zilelor noastre ce se consideră a fi o persoană credincioasă, şi nu doar creştin cu numele, prin botez, este mărturisirea publică de credinţă, şi nu doar una ascunsă în faţa propriei conştiinţe. Aşadar, "a-L mărturisi pe Dumnezeu şi pe Iisus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu şi Dumnezeu înseamnă a mărturisi filiaţia noastră divină. Înseamnă a mărturisi că suntem creaţi de Dumnezeu şi că trăim şi existăm în această ordine, în această rânduială divină. Înseamnă a recunoaşte că nu suntem autonomi, aşa cum nu putem fi autonomi faţă de tatăl nostru cel pământesc. Putem fi autonomi faţă de multe alte lucruri. Putem fi creatori de artă, de cultură, de filosofie, de orice. Aici avem toată autonomia şi, în sens larg, toată libertatea. Dar noi cei credincioşi nu putem fi autonomi faţă de părinţii noştri de pe pământ şi, cu deosebire, nici faţă de Părintele nostru cel ceresc. Depindem de El, trebuie să-L mărturisim, să-L recunoaştem. Şi odată cu El şi pe Fiul Său, Iisus Hristos, şi pe Duhul Sfânt12.

Iar această mărturisire publică de credinţă se cuvine a o începe întâi cu propria persoană, adică a nu ne mai tolera comodităţile sub voalul unei false smerenii, a ne strădui să ne lucrăm talanţii încredinţaţi nu doar spre binele şi folosul personal, ci şi spre binele şi folosul semenilor noştri cu care din rânduiala proniei divine putem relaţiona într-un anumit dat istoric. A ne îngriji să ne îndeplinim datoriile faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni, deoarece există şi o grijă pentru a deveni bun, o grijă pentru împlinirea voii lui Dumnezeu, grija de a trăi corect, grija de a face ceea ce eşti dator să faci. Există şi griji mântuitoare, griji care te ridică, te angajează în viaţa sfântă, grija de a-ţi împlini datoriile pe care le ai prin situaţia în care te găseşti 13.

Desigur, există elevi şi elevi. Elevi care s-au îngrijit din timp şi cu seriozitate pentru a avea rezultate cât mai bune la examenul de bacalaureat, dar şi elevi care au trăit doar clipa, distrându-se pe perioada liceului. După prima sesiune a examenului de bacalaureat 2011, pentru prima dată în ultimii ani, am auzit şi liceeni vorbind în termeni respectuoşi despre acest examen, chiar şi în mijloacele de transport. Dintr-un dialog surprins între doi liceeni reieşea că amândoi, la licee diferite, picaseră la examen, iar acum se încurajau reciproc la modul: "Măi, trebuie să învăţăm serios că nu mai ţine. Chiar trebuie să ne punem cu burta pe carte, dacă vrem să luăm examenul".

Orientarea unor liceeni spre fraudarea examenului de bacalaureat nu este întotdeauna o consecinţă a unei atitudini superficiale faţă de datoria lor de a studia, faţă de muncă în general, ci uneori, în cazul unora, o modalitate disperată de a finaliza nişte studii pentru care nu avuseseră chemare, dar nici alte alternative onorabile oferite în spaţiul educaţional al ultimilor ani, adaptate posibilităţilor lor vocaţionale prin şcolile profesionale şi de arte şi meserii.

Însă oricare ar fi motivaţiile orientării spre minciună şi fraudă, ca modalităţi de promovare a unor examene, acestea rămân nescuzabile în ansamblul lor, iar generalizarea unor astfel de mentalităţi la scara unui întreg spaţiu educaţional semnalează o profundă criză morală existentă în acel spaţiu. Ieşirea din această criză morală noi o vedem doar prin angajament personal în grija mântuitoare atât pentru propria persoană, cât şi în cea pentru semenii noştri.

De aceea, tuturor celor aflaţi la porţile examenului de maturitate le mărturisim prin cuvintele Sfântului Teofan Zăvorâtul că "trebuie să întărim în noi înşine conştientizarea duhului credinţei şi a vieţii creştineşti, şi păzind-o neclintită, să respingem orice nu se potriveşte cu ea. Această conştientizare va fi pentru noi ca o stâncă în mijlocul valurilor mării. Trăim în lume, şi ca atare n-avem cum să nu ne lovim de ceea ce se petrece în ea - dar cele de care ne lovim nu ne pot sili să ne lăsăm mânaţi de toate cele cot la cot cu ceilalţi. Dimpotrivă, pentru cei care şi-au dat seama de adevăr, aici este chiar un imbold de a-l apăra şi de a da în vileag minciuna"14.

note

1Bogdan Voicu, "Penuria pseudo-modernă a postcomunismului românesc", vol. I, Schimbarea socială şi acţiunile indivizilor, Editura Expert Project, Iaşi, 2005, p. 40.

2 Ibidem, p. 40.

3 Pr. prof. dr. Constantin Galeriu, "Ora de religie în trecut şi astăzi", în Îndrumări metodologice şi didactice pentru predarea religiei în şcoală, IBMBOR, Bucureşti, 1990, p. 9.

4 Ion Ghe. Stanciu, Şcoala şi doctrinele pedagogice în secolul XX, Ed. Institutul European, Iaşi, 2006.

5 Pr. prof. dr. Constantin Galeriu, "Ora de religie în trecut şi astăzi", în Îndrumări metodologice şi didactice pentru predarea religiei în şcoală, IBMBOR, p. 9.

6 Bogdan Voicu, "Penuria pseudo-modernă a postcomunismului românesc", vol. I, p. 17.

7 Mihai Dragnea, "Criza morală a învăţământului românesc", în Manifest, revistă de cultură pentru tineret, 1 octombrie 2011, , 20 octombrie 2011.

8 Ibidem,

9 Pr. Iustin Popovici, "Credinţa Ortodoxă şi Viaţa în Hristos", ediţie electronică, Apologeticum, 2006, p. 27.

10 Pr. Iustin Popovici, "Credinţa Ortodoxă şi Viaţa în Hristos", ediţie electronică, Apologeticum, 2006, p. 27.

11 Ibidem, p. 27.

12 IPS Antonie Plămădeală, Predică la Duminica Tuturor Sfinţilor, în Crestin Ortodox.ro, 18 iunie 2011, , 30 octombrie 2011.

13 Pr. Teofil Părăian, "Despre grijile vieţii", interviu în Întâmpinări, 30 octombrie 2011.

14 Sfântul Teofan Zăvorâtul, Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor, vol. I, Editura Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2007, p. 116.

Rubrica "Lumina cunoştinţei. Religia, filosofia şi ştiinţele în dialog" este realizată cu sprijinul Fundaţiei "John Templeton" din SUA, în cadrul unui proiect desfăşurat de Universitatea "Al. I. Cuza" Iaşi şi Universitatea Bucureşti, în cooperare cu Patriarhia Română.