Marele univers religios al copilului mic

Auzim şi folosim frecvent sintagme precum "copiii sunt darul lui Dumnezeu" şi "o binecuvântare în viaţa noastră"; acţiunile noastre sunt îndreptate în mod direct asupra acestuia şi am fi dispuşi să facem orice pentru binele copilului nostru. Copiii sunt expresia ieşirii noastre din propriul egoism, o lecţie practică şi zilnică de dăruire, autojertfire şi răbdare nelimitată. Cum ar trebui totuşi să-i creştem, astfel încât să reprezinte expresia binecuvântării şi bunătăţii? Este religiozitatea o stare interioară prezentă în sufletul copilului?

Fiindcă este o dimensiune esenţială a vieţii noastre, religia ascunde o putere uriaşă ce nu poate fi nici înlăturată, nici ignorată, fiind obiectul de studiu dintotdeauna al cercetătorilor, cu predilecţie în secolul al XX-lea, când J. Piaget ("Judecata morală la copii") şi L. Kohlberg (stadiile dezvoltării morale) prezintă printre cele mai fructuoase cercetări privind dezvoltarea judecăţii morale din copilărie până în adolescenţă.

Conform acestora, concomitent cu dezvoltarea intelectuală şi afectivă, asistăm şi la evoluţia conştiinţei şi a judecăţii morale la copil, preadolescent şi adolescent. Religia nu e înnăscută ca idee în sufletul omenesc, ci ca o capacitate, ca o putinţă de a concepe pe Dumnezeu ca Fiinţă absolută şi a se pune într-o anumită relaţie cu El. Iar această relaţie se structurează treptat, paralel cu dezvoltarea cognitivă a copilului şi putinţa acestuia de a-L percepe şi exprima pe Dumnezeu.

Iniţial, copilul învaţă comportamentele religioase prin observarea şi imitarea persoanelor din jurul său. Părinţii comunică experienţa lor religioasă, în măsura în care o au, şi copilul este capabil să o împărtăşească în felul său, încă de la începutul vieţii.

Cum îl concep copiii pe Dumnezeu

Până la vârsta de 4 ani, gândirea copilului este preconceptual-simbolică, fapt ce determină confundarea fantasticului cu realul şi interesul manifestat faţă de basme şi povestiri, pe care le trăieşte intens. În această perioadă, copilul are tendinţa de a însufleţi întreaga realitate înconjurătoare şi manifestă un puternic realism moral. Începe să i se dezvolte, de asemenea, capacitatea de a simţi vina, pudoarea şi disconfortul atunci când este mustrat în public. Afectivitatea sa, manifestată către familie sau Dumnezeu, are un caracter exploziv, instabil. Piaget numea acest stadiu drept etapa judecăţii morale heteronome, copilul preluând regulile, valorile şi normele morale din exterior şi percepându-le ca fiind absolute, acestea neputând suferi modificări şi neputând fi negociate. Judecata sa morală este neselectivă, situativă şi vizează cu precădere fapta, nu şi motivaţia ei. Kohlberg numea acest stadiu preconvenţional, caracterizându-se prin moralitatea ascultării şi supunerii, având ca reper pedeapsa: înainte de a încălca o regulă, inclusiv religioasă, copilul se întreabă ce va păţi, cum îl va pedepsi mama, tata, educatoarea sau chiar Dumnezeu. Aceşti autori susţin faptul că această apreciere are loc independent de semnificaţia morală a faptei.

Deşi vocabularul său este redus, iar atenţia fluctuantă (nu poate fi atent mai mult de 20 de minute), copilul poate fi învăţat să se roage. Însă mulţi cercetători susţin că nu putem separa conceptul de religiozitate şi rugăciune de cel de dorinţă: copiii cred în eficacitatea rugăciunii, care are legături potenţiale cu credinţele magice. "La această vârstă, copiii consideră că rugăciunea presupune să te gândeşti la ceva, dar pun mai mult accent pe comportamentele fizice asociate."1 Gândurile şi sentimentele copiilor care se referă la dimensiunea spirituală par să fie o parte normală a dezvoltării, o căutare a unei forţe care reprezintă eternitatea şi lipsa schimbărilor. Chiar şi copiii care nu sunt crescuţi în familii religioase vor pune întrebări legate de acest subiect, iar felul cum vor percepe pe Dumnezeu şi legătura pe care o vor avea cu El depind în foarte mare măsură de ceea ce le transmit părinţii2.

Cercetări asupra gândirii cognitive relevă faptul că tendinţa copiilor de a exprima conţinuturi teologice este legată de crearea imaginilor antropomorfice, atribuindu-i lui Dumnezeu diverse caracteristici umane pentru a-l putea concepe. De asemenea, copiii îl concep pe Dumnezeu în termeni de puteri supranaturale şi finalism (tendinţa copiilor de a da oricărui eveniment un final fericit).

Religiozitate prin imitare

Mulţi teologi şi cateheţi adoptă poziţia conform căreia copilul este în mod natural religios, dar educaţia este necesară pentru ca acest fapt să devină explicit. Religiozitatea la copii, ca şi la adulţi, în general, nu rămâne numai o dimensiune psihică interioară, ea se exprimă şi în acţiuni.

Prin imitare, copiii adoptă uneori anumite reacţii afective mai complexe ale părinţilor, ca de exemplu simpatia sau antipatia faţă de o persoană, iar în cazul de faţă, "simpatia" faţă de Dumnezeu. Influenţa părinţilor este factorul decisiv în dezvoltarea atitudinilor religioase.

Dimensiunea religioasă a vieţii sporeşte prin întâlnirea dintre moştenirea religioasă culturală şi nevoile sufleteşti ale copilului în creştere (cu cerinţele, dorinţele şi posibilităţile sale).3

Oferind copilului modelul unei acţiuni, adultul îl ajută să o execute corect. Demonstrarea mişcării, a acţiunii, este aşadar o condiţie necesară pentru formarea deprinderilor motorii. Dar demonstrarea singură nu este încă suficientă. Înregistrând numai mişcarea demonstrată de către adult, copilul o imită fără să înţeleagă felul cum trebuie s-o execute. Pe lângă model, copilul trebuie să primească şi anumite explicaţii verbale. Chiar el (copilul) caută explicaţia fenomenelor pe care le observă.4 De asemenea, copilul trebuie să fie învăţat cum să privească un desen, o imagine, o icoană pentru a învăţa să observe şi să ajungă să înţeleagă treptat conţinutul acestora. Cu cât copilul este mai mic, cu atât poate fi influenţat mai uşor. Mediul în care este crescut copilul şi, mai mult decât atât, modul în care este crescut îşi vor pune amprenta în chip deosebit asupra personalităţii şi caracterului său. Acest lucru este dovedit şi din punct de vedere ştiinţific, psihologia demonstrând că în dezvoltarea copilului un rol deosebit de important îl au experienţele de viaţă şi reperele oferite de părinţi, adică, altfel spus, modul în care acel copil a fost crescut.5

1 Ana Ştefania Isailă, "Relaţia dorinţă - rugăciune la copiii de 5-7 ani", în Studia Theologica IV, 3/2006, p. 218 - 285

2 Ursula Schiopu, "Psihologia copilului", Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1967, p. 145

3 Aurel Popescu, "Fiinţa spirituală a copilului", Ed. Oltenia, Craiova, 1993, p. 142

4 Pauline Morand de Jouffrey, "Psihologia copilului", trad. de M. Larionescu, Ed. Teora, Bucureşti, f.a., pp. 142-143

5 Maurice Debesse, "Psihologia copilului de la naştere până la adolescenţă", trad. de C. Botez şi M. Mamali, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970, p. 224