Multitaskingul: între pluriconcentrare şi pierderea atenţiei

Mobilitatea globală şi conectivitatea socială sunt în plină expansiune1, în tandem cu segregarea comunicării inimilor. Oamenii îşi pierd atenţia şi sensibilitatea faţă de ceilalţi, adică faţă de interlocutori, în primul rând pentru că mintea nu mai este concentrată, ci distrasă cu cele mai felurite preocupări cotidiene, comune sau extravagante. Facem de toate, dar uităm cel mai adesea să fim şi să trăim prezentul fără divagări de gând în trecut sau viitor! Iar aceas-ta, din cauză că ne pierdem cu multă uşurinţă atenţia!

Uităm să fim oameni, şi mai ales să fim noi înşine, dar în firescul nostru dumnezeiesc prin har. Şi nu rămânem în acest firesc pentru că ne-am distanţat prea mult de el, nu mai ştim care este, nu mai suntem capabili să îl recunoaştem pentru a ni-l reîmpropria ulterior. În plus, avem tendinţa să confundăm naturaleţea noastră cu diferitele patimi cumulate în timp şi pe care inima noastră a început să şi le însuşească astfel încât nu mai este atât de uşor să distingem alb de negru, frumosul real de frumosul din photoshop. Patimile asociate egoismului atunci când devin grosiere transformă vederea omului în lentile translucide în care omul se reflectă doar pe sine şi nu reuşeşte să pătrundă în cunoaşterea celuilalt fiindcă nu mai este în stare de un asemenea exerciţiu de ieşire din sine, şi implicit din sfera propriilor interese. Ce se întâmplă, de fapt? Atunci când ne îndreptăm atenţia exclusiv spre concretizarea dorinţelor noastre fără a ţine cont de un altul sau de Cineva, inima noastră nu mai este deschisă, ci rămânem închişi în noi înşine, iar orizontul nostru se limitează la glasul propriei voinţe. Mai mult, însăşi conştiinţa noastră pare să se altereze sub impresia că ea coincide cu principiile de viaţă actualizate în acord cu voia noastră. Însă conştiinţa intră în stare de latenţă, sub presiunea insistentă a prioritizării plăcerilor de moment, fie şi sub forma unor acte de binefacere care adesea nu fac altceva decât să ne alimenteze orgoliul şi o falsă stimă de sine.

Stresul cotidian şi uitarea lui Dumnezeu

În realitate, există două probleme de fond definitorii pentru risipirea atenţiei: grijile care copleşesc claritatea minţii şi o oarecare lipsă de smerenie, de consideraţie faţă de semenul nostru. În ambele situaţii, centrul de greutate cade pe supraconsiderarea inadecvată a propriei persoane. Ne credem dumnezeul nostru care le poate rezolva pe toate singur şi omitem prezenţa Celuilalt, Care este Tatăl Creator, Atotputernic şi Multmilostiv. Cu atât mai mult îl ignorăm pe aproapele nostru. Deci ne rămânem nouă înşine fideli, în autosuficienţă, ceea ce închide orice acces real de comunicare cu un celălalt/Celălalt.

Patimile cu care ne deprindem, cu o capacitate de dependenţă foarte intensă, asemănătoare drogurilor, ne desfigurează caracterul demn de persoană, ne perverteşte personalitatea astfel încât simţurile duhovniceşti, dar şi fiziologice îşi pierd rigoarea iniţială. Brutalizate de efectul suprapotenţat al experienţelor senzoriale sau de pseudocunoaşteri limitate la oferta tehnologiilor de comunicaţie, simţurile sunt hipertrofiate, sensibilitatea se diluează permanent cu iluziile hedonismului şi slava deşartă orientate spre supradimensionarea Eu-lui declarat ca stăpân cu puteri depline asupra noastră. Ceea ce ameninţă cu adevărat nu se rezumă exclusiv la ignorarea prezenţei celuilalt sau la pierderea capacităţii de a-i asculta limbajul lăuntric, inima, ci faptul că atentăm la integritatea propriei noastre persoane. În mod perseverent se întâmplă ca adesea să ne minţim, fie că o conştientizăm sau nu.

Unul dintre aceste mijloace a devenit şi distracţia sau numeroasele oportunităţi de a ne preocupa, de a ne acoperi timpul chiar şi sub impresia că devenim utili altora. În fapt, aceste alternative le preferăm ca subterfugii faţă de confruntările vieţii - nedreptăţiri, invidii, orgolii - pe care intenţionăm să le depăşim prin substituiri cu alte obiective, dar care, în cele din urmă, iau forma unor frustrări şi degeneareză în crize interioare acutizate, conflicte de personalitate. Facem orice numai să nu vedem cine suntem şi cine anume este în faţa noastră!

Riscurile societăţii hipermobile

Pierderea atenţiei se află în corelaţie strânsă cu multitaskingul. Îndeplinirea mai multor sarcini în mod concomitent este o practică cât se poate de comună în zilele noastre, cu beneficiile şi riscurile de rigoare. Inginerul Frederick W. Taylor, părintele managementului ştiinţific, a recomandat fragmentarea sarcinilor şi interschimbul părţilor componente ca proces premergător multitaskingului în vederea dezvoltării eficienţei industriale care să crească productivitatea. Taylor considera că astfel va mări viteza de lucru, implicit, va influenţa progresiv eficienţa muncii în fabrici şi în instituţii2. În acest sens, desigur, se pot sesiza aspectele pozitive înregistrate pe plan economic - randament, creativitate, sistematizări precise, statistici complexe, concurenţă loială.

Dar nu putem omite că totuşi în spatele întregului sistem socio-economic se află omul. Dacă maşinăriile, roboţii, complexul tehnic şi tehnologic pot lucra în acelaşi ritm pe o anumită perioadă de timp, până la deteriorare sau doar până la uzura morală, persoanele implicate în procesul muncii sunt afectate pe parcurs. În varianta modernă, multitaskingul presupune suprapunerea mai multor sarcini secundare. Un exemplu foarte comun constă în vorbitul la telefon, deschiderea unor emailuri sau sms-uri instante, fundalul TV, întreruperi personale în cursul efectuării unei sarcini iniţiale. Asta nu exclude însă flexibilitatea de a se adapta la situaţii. Important este să ştim când să acceptăm întreruperile şi în ce condiţii. S-a constatat că toate aceste tulburări de ritm determină irascibilitatea şi cresc rata conflictelor inter- şi intra-personale. Aproximativ o treime dintre angajaţii de pe piaţa muncii precizează că sunt mult prea ocupaţi şi foarte frecvent întrerupţi, ceea ce le afectează relaţiile cu familia, cu prietenii, cu colegii - informează studiile realizate la Harvard Business School şi Universitatea din California3. Faptul că permanentele întreruperi conduc la fragmentarea atenţiei şi alterarea capacităţii de discernere şi de concentrare o relevă aceleaşi studii în direcţia elevilor. Doar jumătate dintre absolvenţii de colegiu pot judeca obiectivitatea unui website, în timp ce mai puţin de o treime pot citi un document la nivel profesionist, cu 40% mai puţin faţă de începutul anilor â90. Rezultate obţinute în cuprinsul neurobiologiei şi psihologiei avertizează că multitaskingul afectează dezvoltarea unei gândiri profunde, capacitatea de a înţelege şi de a învăţa. Astfel, îmbunătăţirea dexterităţii de a face mai multe lucruri simultan se dovedeşte foarte utilă la nivel social şi economic, pentru un interval determinat de timp, însă atunci când devine un modus vivendi ea aduce cu sine obişnuinţa unei infirmităţi a gândirii, o slabă concentrare, o incapacitate de reflectare, de contemplare şi introspecţie4. Aceste consecinţe dramatice asupra vieţii spirituale, dar şi psihosociale se explică prin ceea ce specialiştii numesc oboseala cognitivă, care constă în pierderea concentrării şi a energiei mentale5. Desele întreruperi însuşite pe parcurs afectează calitatea receptivităţii în orice fel de comunicare. De aceea, în loc să ne trăim viaţa în mod plenar, suntem obosiţi şi nu mai găsim în noi sursa de a fi cu toată prezenţa de spirit într-un simplu dialog. Or, fluiditatea cuvântului pretinde o oarecare odihnă a minţii şi totodată a inimii noastre.

Reflexul ignoranţei - cauza orbirii

Ceea ce experţii în ştiinţele psihosociale au observat la modul concret, cu date statistice şi în baza a numeroase categorii de eşantioane, abia în urma unor studii recent efectuate, părinţii neptici au

consemnat încă din primele veacuri în scrierile filocalice. Sfântul Marcu Ascetul atenţionează că orbirea minţii survine prin trei patimi principale: iubirea de argint, slava deşartă şi plăcerea. Iar Sfântul Ioan Scărarul completează cu o altă boală a minţii, respectiv apatia. Pe fundalul indiferenţei se instalează lipsa unei sensibilităţi duhovniceşti, adică privarea de acea dumnezeiască fineţe care sesizează mişcările inimii şi simţirea lui Dumnezeu. Totodată, Sfinţii Părinţi avertizează asupra consecinţelor care decurg din apatie: lipsa de discernământ, de trezvie, de buna sfială, căci "insensibilitatea inimii întunecă mintea"6. Practic, patimile enumerate deviază mintea de la raţiunea sa de a acţiona, îi deturnează sensul şi direcţia spre lucruri care pe moment par prioritare. Însă acel moment de confuzie este de foarte scurtă durată în realitate. Ceea ce îl prelungeşte este consfătuirea gândului străin cu mintea noastră, dacă ea îl acceptă. Şi, în general, îl acceptă fie din lipsă de experienţă, deci dintr-o neştiinţă sau o curiozitate fatală, fie dintr-o experienţă dublată de simţul plăcerii. Fapt pentru care devine providenţial să ştim să menţinem o tăcere a minţii şi o trezvie permanentă. În acest fel, urmărim să păzim gândul simplu, aşadar nevinovat, "ca să nu fie atras de vreo poftă sau într-o cugetare pătimaşă"7.

Curajul de a ne smeri

Introspecţia pe care o denumeşte psihologia, la Sfinţii Părinţi se traduce ca întoarcerea minţii asupra ei înseşi şi observarea sursei de provenienţă a gândurilor pentru a fi în stare de a lua o atitudine adecvată. Multitaskingul şi primirea unei succesiuni de informaţii, de gânduri nefiltrate duc la înregistrarea lor în memorie, pentru ca, ulterior, în anumite contexte, să ia formă şi implicit să dobândească putere de acţiune. Acele circumstanţe sunt condiţionate de prezenţa unei patimi cu care sufletul s-a deprins deja. De aceea, părintele profesor Dumitru Stăniloae menţionează clar că "mai există o altă inimă decât locul întâlnirii cu Dumnezeu, inima - subconştientul patimilor"8. În acest sens ni se pare esenţial citatul următor ca detaliere a acestui aspect şi modul de problematizare ca o provocare directă adresată psihologiei contemporane: "Am putea spune deci că în minte sau în conştiinţă apar atât gândurile bune, pornite din supraconştientul ei propriu, cât şi gândurile pătimaşe şi reţinute de memoria subconştientă a sufletului legat de biologic. Numai pentru că la început inima cea bună, cea a lui Dumnezeu, nu ne este cunoscută, credem că totul vine dintr-o singură inimă, cum crede psihologia de azi că toate, bune şi rele, vin din acelaşi subconştient. Dar pe măsură ce ne întoarcem de la viaţa de suprafaţă spre adevăratele noastre adâncuri, ni se deschide inima cea adevărată şi ni se face vădit că cele bune vin de acolo de unde este Dumnezeu în noi, iar cele rele nu vin tot de acolo, ci dintr-o zonă inferioară, care numai în sens impropriu este numită inimă. Aşa se face că, pe de o parte, despre inimă nu se poate spune că e rea, pe de alta totuşi se spune "om rău la inimă"; sau, pe de o parte, că gândurile rele ies tot din inimă, pe de alta, că "omul rău este fără inimă". Aceasta, când inima bună este închisă, scoasă din lucrare; căci pe măsură ce sporeşte lucrarea "inimii pătimaşe", se închide inima bună, şi viceversa"9. Altfel spus, putem vedea clar numai "respingând în urma noastră toate patimile care ne tiranizează"10. Iar pentru a ne confrunta cu apariţiile sinelui deformat, adică cu poftele mai mult sau mai puţin evidente, se impune nevoia unui curaj duhovnicesc, căci "sufletul viteaz învie mintea ucisă"11.

Pe de altă parte, foarte important este să ştim cum să tăcem faţă de gândurile răzleţe care survin pe fundalul grijilor de zi cu zi. Un exerciţiu foarte practic îl regăsim în acel "acum" care invită la o prezenţă totală, "acum toată grija cea lumească să o lepădăm". Pentru că părăsind, fie şi pentru câteva clipe, aceste cauze ale stresului psihic, mintea se eliberează de energiile negative care o inhibau şi o făceau incapabilă să Îl poată vedea pe Dumnezeul ei cel Adevărat până la acel moment. Iar pentru acordarea minţii cu raţiunea - atenţie! - dumnezeiască (nu iluministă, nu omenească, nici lumească), se impune un efort viu de concentrare din împrăştierea cauzată prin simţuri în afară, astfel încât mintea să se întoarcă la "inimă, care e locaşul gândurilor"12. Psalmistul îndeamnă: "aruncă grija ta spre Domnul şi El te va hrăni" (Ps. 54, 25), adică ne va dărui discernământ, ne va hrăni mintea prin Cuvânt şi ea se va odihni întru sfinţenia la care e chemată dintru început. Minciuna de zi cu zi stresează mintea, în timp ce adevărul trăit îi aduce tihnă.

Note: 1 http://www.britannica.com/blogs/2009/12/multitasking-the-effects-a-culture-less-thoughtful-less-productive-less-creative-2nd-of-3-posts/

2 http://www.ics.uci.edu/community/news/articles/view_article?idâ118

3 http://www.britannica.com/blogs/2009/12/multitasking-the-effects-a-culture-less-thoughtful-less-productive-less-creative-2nd-of-3-posts/

4 http://www.britannica.com/blogs/2009/12/were-always-multitasking-and-thats-the-problem/

5 http://multitasking.stanford.edu/MM_FinalReport_030510.pdf

6 Sf. Ioan Scărarul, Sf. Marcu Ascetul, apud Mitrop. Hierotheos Vlachos, op. cit., p. 155.

7 Idem., p. 177.

8 Preot profesor Dumitru Stăniloae, Ascetica şi mistica Bisericii Ortodoxe, Ed. Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2002, p. 172.

9 Ibidem, p. 174.

10 Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheze, vol. II, Ed. Deisis, Sibiu, 2001, p. 169.

11 Sf. Ioan Scărarul apud Mitrop. Hierotheos Vlachos, op. cit., p. 158.

12 Grigorie Palama, apud Mitrop. Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă. Ştiinţa Sfinţilor Părinţi, Editura Învierea - Arhiepiscopia Timişoarei, 2008, p. 142.