O temă de mare actualitate: dialogul dintre teologie şi ştiinţă

Astăzi, cuplul teologie-ştiinţă este în mod forţat destructurat şi focarul care ar trebui să adune în sine metodologii, idei percutante, motivaţii soteriologice, taină şi mister este deseori pierdut din vedere. Rămâne lumea lipsită de o perspectivă unitară, unde dialogul nu se structurează pe niveluri de realitate pentru a ajunge în zona evidenţelor, în care nu mai este nevoie de întrebări şi răspunsuri.

Felul în care teologia şi ştiinţa se afirmă reciproc ar fi mai important decât evidenţierea unui raport antitetic. Lumea - cină şi dar - este o provocare. Lucrarea Repere patristice în dialogul dintre teologie şi ştiinţă, publicată la Editura Basilica a Patriarhiei Române în 2009, coordonată de lect. dr. Adrian Lemeni, se încadrează în tematica de mare actualitate a raporturilor teologie-ştiinţă, fundamentând dialogul pe scrierile patristice.

Volumul colectiv este prefaţat de Preafericitul Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, care evidenţiază actualitatea tematicii abordate, valorificarea reperelor patristice pe care este fundamentat dialogul dintre teologia ortodoxă şi ştiinţă, precum şi inadecvarea metodologiei transdisciplinare în acest dialog. Preafericitul Părinte Daniel aduce în discuţie necesitatea harului transfigurator; consideră că "reperele patristice în planul cunoaşterii afirmă cu putere că adevărata cunoştinţă este o vedere duhovnicească care presupune existenţa harului. Această experienţă nu anulează facultăţile naturale, ci le activează deplin şi le transfigurează".

Autorii operează cu distincţia importantă între teologia academică şi teologia ca trăire a relaţiei cu Dumnezeu, deoarece dialogul este posibil numai sub premisa teologiei empirice, altfel s-ar transforma în monolog intraştiinţific. Sunt puse în evidenţă limitele abordării exclusiv academice care funcţionează prin scheme conceptuale, alături de metodologia transdisciplinară, considerată de autori nepotrivită dialogului.

Cartea este structurată pe teme ce vizează: 1) Incognoscibilitatea, premisă a gnoseologiei patristice valorificate în contextul epistemologic al ştiinţei contemporane (capitol prezentat de Adrian Lemeni şi Ştefan Trăuşan-Matu); 2) Raţionalitatea creaţiei (temă dezvoltată de Dan Chiţoiu, preot Petre Comşa, Sorin Mihalache, Costea Munteanu); 3) Despre energii în termeni de creat şi necreat (autori pr. Răzvan Andrei Ionescu şi Florin Caragiu) şi ultimul capitol; 4) este dedicat antropologiei creştin-ortodoxe, intitulat Omul în perspectiva întâlnirii cruciforme dintre verticala transcendentului şi orizontala imanentului, este redactat de preotul Ioan Chirilă, părintele Ştefan Iloaie şi părintele Cristian Şonea.

Asumarea limitelor în plan gnoseologic nu anulează cunoaşterea

O idee centrală a capitolului despre incognoscibilitate este aceea că asumarea limitelor reprezintă o şansă pentru conturarea unui dialog între teologie şi ştiinţă. Adevărata cunoaştere presupune despătimirea, este un dar divin, o măsură a experienţei Duhului Sfânt. Asumarea limitei în plan gnoseologic este o deschidere spre profunzimi. Virtutea generată de asumarea incognoscibilităţii este smerenia.

Limitele ştiinţei se referă la complexitatea fenomenelor şi necesitatea presupunerilor simplificatoare, la incertitudinea ipotezelor, la dependenţa de limbajul matematic folosit, relaţia discursiv-intuitiv. Aspectele referitoare la incognoscibilitate au un rol pozitiv în recunoaşterea limitelor: "Asumarea limitelor în plan gnoseologic nu anulează cunoaşterea; dimpotrivă, reprezintă temelia înaintării şi desăvârşirii pe calea cunoaşterii. Cel ce pretinde posibilitatea unei cunoaşteri complete rămâne în amăgire şi autosuficienţă, fiind captiv al ignoranţei. Asumarea limitei, ca şansă în planul cunoaşterii, îl deschide pe subiectul cunoscător către profunzimea realităţii cunoscute şi către diferite forme de cunoaştere. Astfel, limita poate deveni deodată şansă şi interfaţă epistemologică în dialogul dintre cunoaşterea teologică şi cea ştiinţifică."

Într-o Europă care se doreşte a fi o societate a cunoaşterii (cunoaştere legată în principal de tehnologia informatică şi de comunicare), este foarte important dialogul dintre teologie şi ştiinţă, pe tema gnoseologiei. O enumerare a limitelor ştiinţei ne oferă posibilitatea de a înţelege că lumea este departe de a fi cunoscută şi explicată. Avem, în primul rând, misterul, cantitatea de lucruri inexplicate. Apoi complexitatea explicaţiilor ştiinţifice şi fundamentul nesigur, adică ipotezele sau presupunerile pe care este clădit edificiul ştiinţific. Utilizarea limbajului matematic presupune o analiză a fundamentelor matematicii, a solidităţii lor. Şi aici existenţa paradoxurilor pune mari semne de întrebare. Autorii identifică o altă limită a ştiinţei, a cincea, ca fiind problema relaţiei discursiv-intuitiv, dianoia şi nous.

Ştiinţa contemporană a dezvoltat o ştiinţă a cogniţiei, care datorează foarte mult apariţiei inteligenţei artificiale, integrând cercetări multidisciplinare, filosofice, psihologice, antropologice, lingvistice, neurofiziologice. Sunt analizate noţiunea de cunoaştere din perspectiva aceasta şi incognoscibilitatea în inteligenţa artificială.

Dumnezeu poate fi cunoscut din făpturile sensibile şi inteligibile

Reflecţia patristică are în vedere raţionalitatea creaţiei. Aceasta este tema celui de-al doilea capitol. Viaţa duhovnicească presupune o întrebuinţare a puterii raţiunii, lumea dezvăluindu-se ca o cină, despătimirea favorizând hrănirea spirituală a minţii. Abordarea sistematică presupune viziunea patristică, dar şi pe cea ştiinţifică cu scopul vizat de a putea contura un dialog. Termenul de Logos este cercetat cronologic, accesibilitatea Logosului dumnezeiesc depinzând de măsura revelaţiei. Suportul filocalic al acestui studiu este lărgit la maximum. Sunt citaţi Sfinţii Maxim Mărturisitorul, Calist Patriarhul, Grigorie Palama, Cuviosul Nichita Stithatul: "În înţelegerea Sfântului Maxim Mărturisitorul, raţiunile (logoi) nu definesc numai esenţa (ousia), ci şi aducerea la existenţă (genesis), iar acest fapt dezvăluie evaluarea pozitivă a lumii diversificate a făpturilor. În cele nevăzute ale lui Dumnezeu ş…ţ, Sfântul Maxim vede raţiunile lucrurilor întocmite dinainte de veacuri de Dumnezeu, precum însuşi a ştiut, raţiuni pe care sfinţii bărbaţi au obiceiul să le denumească şi bune voiri. Acestea, fiind nevăzute, se văd prin înţelegere din făpturi. ş…ţ Un alt exemplu este Patriarhul Calist. Dumnezeu, fără să fie văzut în Sine şi fără să fie împărtăşit, în alt înţeles se vede şi în alt sens se cuprinde Cel necuprins. Domnul, în parte, e absent, în parte, e de faţă. E absent pentru privirea faţă către faţă; e de faţă pentru privirea în oglindă şi ghicitură. Sfântul Grigorie Palama explică faptul că Dumnezeu, nefiind nici văzut, nici material, El poate fi cunoscut doar din făpturile sensibile şi inteligibile. Căci cunoştinţele fiind cunoştinţe ale făpturilor şi oprindu-se la marginea făpturilor, din acestea, îi arată ele pe Dumnezeu."

Virtutea este mereu în prim-plan. Dacă primul capitol se încheia cu fraza: "Dincolo de efortul omului, înţelepciunea autentică este un dar de sus, descoperit (pogorât de la Părintele luminilor) celor cu viaţa curată trăită în Duhul Sfânt", capitolul al doilea subliniază importanţa lumii ca şcoală pentru virtuţi. Este citat în acest sens Sfântul Vasile cel Mare: "lumea aceasta n-a fost gândită în zadar, nici în deşert, ci pentru un scop folositor şi pentru marea trebuinţă pe care o aduce celor ce există pe pământ, dacă lumea este într-adevăr o şcoală a sufletelor înzestrate cu raţiune şi un loc unde se poate învăţa cunoaşterea lui Dumnezeu".

Existenţa harului condiţionează contemplaţia naturală, pătrunderea raţionalităţii creaţiei are nevoie de curăţia minţii. Altfel, contemplaţia naturii poate deveni izvor de necredinţă.

Ştiinţele exercită ochiul sufletului pentru a putea discerne lucrurile

Dacă ne punem cumva întrebări în legătură cu conceptul de energie, asumat atât de teologie, cât şi de ştiinţe, capitolul redactat de părintele Răzvan Ionescu şi de Florin Caragiu ne iese în întâmpinare. Distincţia cu care autorii operează în principal este cea dintre Dumnezeu Cel necreat şi lumea creată. Disputa dintre Sfântul Grigorie Palama şi Varlaam de Calibria pune în lumină multe aspecte importante ale gnozei creştine. Este subliniată poziţia Sfântului Palama faţă de ştiinţă: Sfântul nu opreşte pe nimeni dintre cei care nu şi-au ales viaţa monahală să se îndeletnicească cu ştiinţele, dar atrage atenţia asupra nepotrivirii ca un creştin să aibă ataşament definitiv faţă de acestea: "Recunosc şi eu ş…ţ că e bine să te ocupi puţin cu studiul limbilor, cu retorica, cu istoria, cu tainele naturii, cu ştiinţa logicii, cu figurile geometrice, cu toate, bune şi rele. Şi aceasta nu numai pentru a le întrebuinţa la ceva, ci pentru că exercitează ochiul sufletului pentru a putea discerne lucrurile."

Autorii capitolului al treilea fac o analiză critică, de pe poziţii creştin-ortodoxe a logicii dinamice a contradictoriului, avansate de Ştefan Lupaşcu, care extinde modelul logicii oferite de realitatea microfizică la modelul unei logici universale aplicabile la orice nivel de experienţă. O logică nouă, care să evite insuficienţa principiilor logicii tradiţionale, s-a dovedit necesară, dar autorii acestui capitol privesc critic, din punct de vedere axiologic şi teleologic, modelul propus de Ştefan Lupaşcu. Astfel, "autorul acestui sistem de gândire a putut identifica finalitatea spirituală cu staticul, cu identicul, cu omogenul, adică viaţa cu moartea". Deoarece logica identităţii este logica subiectului, respingerea principiului identităţii presupune evitarea subiectului central, înlăturarea tainei şi a frumuseţii vieţii şi aşezarea morţii pe poziţii ontologice egale cu viaţa: "Această perenizare a morţii, ca unul dintre "subiecţii eterni" ai existenţei, decuplează ontologia celor trei materii de la legătura sa cu ontologia - şi, implicit, cu axiologia creştină. Moartea devine un sens egal, favorizat de existenţă ca şi viaţa. Moartea biologică îşi pierde, aici, caracterul de "rău necesar" în absenţa căruia nu e posibilă "recondiţionarea" vieţii muritoare. Rolul funcţional al morţii a fost cu desăvârşire ignorat."

Un punct în care teologia creştină şi teologia lui Ştefan Lupaşcu se intersectează este modalitatea de a privi ştiinţific fenomenul energetic ca "zonă de interferenţe, imprecis identificabilă şi posibil străbătută de curenţii conflictuali în condiţiile căderii sub moarte".

Pentru Ştefan Lupaşcu, "materia nu este decât o sistematizare energetică datorată unei anume rezistenţe". Rezistenţa "conferă reprezentării sensibile impresia de realitate fizică consistentă şi opacă numită de noi materie". Florin Caragiu şi părintele Răzvan Andrei Ionescu consideră că, din punct de vedere al teologiei creştine, termenul de "rezistenţă" poate descrie energia creată "în măsura în care energiile corporalităţii vii cunosc entropia şi starea de uniformizare prin moarte".

Capitolul trei este foarte dens, tratează aspecte ce ţin de contemplaţia naturală şi cunoaşterea ştiinţifică, de problema minunilor şi definiţiilor - problemă fundamentală a cunoaşterii. Este de admirat larga cultură teologică, dar şi ştiinţifică.

Omul este cununa creaţiei

Ultimul capitol, dedicat omului, chip al Sfintei Treimi, aduce în discuţie problema dialogului, a libertăţii şi responsabilităţii, evocă omul ca pe o fiinţă aflată în căutarea transcendenţei, a cărui taină nu poate fi explicată independent de Dumnezeu. Conştiinţa este întemeietoare de adevăr şi cale spre transcendent.

Valoarea omului constă în faptul că el este o cunună a creaţiei. Raţionalitatea, suveranitatea şi libertatea sunt caracteristici care definesc chipul lui Dumnezeu în om şi au fost dăruite cu scopul ca fiinţa umană să se apropie cât mai mult de creatorul ei: "Am primit raţionalitatea ca să-L putem cunoaşte pe Hristos, dorinţa ca să putem alerga spre El şi posedăm memoria ca să-l putem purta în noi, deoarece El a fost Arhetipul după care am fost creaţi." (Sfântul Nicolae Cabasila).

Chipul dumnezeiesc în om presupune libertatea: "căci dacă sila ar fi cea care ne-ar dirigui viaţa, atunci, de bună seamă, chipul din om nu ar mai fi dumnezeiesc, ci fals, înstrăinat şi fără asemănare cu originalul" (Sfântul Grigorie de Nyssa). Libertatea omului este ontologică.

Omul se bucură nu doar de libertate în Hristos, ci întruparea, chenoza şi jertfa mântuitorului sunt imbold de responsabilizare a persoanei umane. Creaţia, aproapele şi chiar omul însuşi solicită un răspuns la o chemare ce e mereu dincolo de timp.

Scopul pentru care a fost creat omul este îndumnezeirea, dar o condiţie esenţială este libertatea. În acest sens este citat Sfântul Maxim Mărturisitorul: "Taina mântuirii se lucrează numai în cei ce vor, nu şi în cei ce rămân sub stăpânirea care-i robeşte."

Un subcapitol interesant este cel dedicat conştiinţei morale. După ce sunt prezentate diferite accepţii ale termenului "conştiinţă", autorii afirmă că, "pentru Sfinţii Părinţi, conştiinţa este: veşmânt vrednic de nuntă dumnezeiască, acuzatorul din tine, făgăduinţa nemincinoasă a odihnei şi frânghia împletită din gânduri mustrătoare, o carte naturală, mărturie a cugetului, e pârâş, dar e sfântă, un învăţător sincer, iar cel ce ascultă de ea petrece fără greşeală".

În concluzie, încoronarea omului nu poate presupune decât viaţa îndumnezeită. A recunoaşte chipul lui Dumnezeu în om înseamnă a avea în vedere raţionalitatea, suveranitatea şi libertatea omului.

Lucrarea se remarcă printr-o mare complexitate, prin varietate tematică, coerenţă şi rigoare, aprofundare a scrierilor patristice, printr-o mare deschidere faţă de domeniul ştiinţific (de altfel câţiva dintre autori au o dublă specializare. În afară de teologie, Florin Caragiu şi diac. Sorin Mihalache sunt licenţiaţi în matematică, iar părintele Răzvan Andrei Ionescu şi Adrian Lemeni sunt absolvenţi de Politehnică). Cartea oferă repere pentru cei care sunt interesaţi de domeniul ştiinţific şi de cel teologic, sau de raportul dintre ele. Recomandând-o, Părintele Patriarh Daniel vorbeşte despre chemarea noastră, a celor de azi, la cultivarea cunoştinţei mântuitoare, urmând exemplul părinţilor ortodocşi. Preafericitul afirmă că "Sfinţii Părinţi, prin toate cele cugetate, s-au raportat la Hristos, relaţionând totul la El ca Logos Creator şi Pantocrator al întregii existenţe. Prin modul duhovnicesc şi eclesial de a fi, Sfinţii Părinţi au dobândit mintea lui Hristos. Spre acest mod de viaţă suntem chemaţi şi noi, cei de astăzi, cultivând astfel, cu discernământ, adevărata cunoştinţă dătătoare de viaţă veşnică."