Optimismul: adevăr sau idealizare?

Numeroase studii şi articole din domeniul ştiinţelor, fie medicale sau psihosociale cu ramurile aferente, au abordat impactul optimismului asupra sănătăţii fizice şi psihice. Pe parcurs au apărut reacţii care s-au opus acestei alternative curative sub pretextul de a fi o metodă nevalidată ştiinţific. Deşi cercetările care pledează pentru o anumită gândire pozitivă pun la îndemână o serie de detalii relevante şi indici care specifică în ce constă optimismul vizat, scepticii acuză lipsa realismului, cu consecinţe semnificative în practică. Îndoiala rămâne în vigoare, însă nu în privinţa calităţii rezultatelor de referinţă, ci prin faptul că problematizează natura optimismului investigat.

Adesea, optimismul este perceput în mod eronat ca o idealizare a unei situaţii concrete sau ca preferinţa de a subscrie naivităţii. Viziunea aceasta se leagă de replica lui Voltaire la adresa concepţiei lui Leibniz, filosof şi matematician german, cel care a introdus termenul ca principiu filosofic prin lucrarea sa "Theodicy", 1710. Conform acestui principiu, Leibniz considera că forma actuală a lumii, a Universului, este cea mai bună dintre toate cele care ar fi fost posibile, dat fiind că a fost creată şi guvernată de Dumnezeu1. Când Îl aduce pe Dumnezeu în argumentarea sa, Leibniz mizează pe atotputernicia Lui şi bunăvoinţa totală faţă de făptură. Voltaire însă îl satirizează pe Leibniz în "Candide, ou lâOptimisme", unde sugerează valenţa peiorativă a optimismului, respectiv naivitatea2.

Pentru a înţelege sensul concret al optimismului vizat în lucrările de cercetare, se impune o clarificare de ordin lingvistic. Termenul consacrat, folosit iniţial de Leibniz, optimismus (germ.) derivă din optimum (lat.), adică cel mai bun, "care asigură cea mai bună eficienţă" - conform dicţionarelor actuale3. Prin urmare, superlativul absolut - optim - reprezintă calitatea certificată a unei circumstanţe concrete, pe de o parte, dar aduce în perspectivă şi nivelul cel mai înalt, care - atenţie! - poate fi atins, deci realizabil. Dacă mergem la miezul problemei, prin optimism vom înţelege capacitatea de a vedea un context în întregul său. Această optică presupune să fim în stare nu doar să selectăm episoadele fericite ale evenimentului, dar mai ales să pătrundem şi raţiunea celor care, la o primă vedere, ne sunt nefavorabile. Cu alte cuvinte, este deosebit de important să surprindem transparenţa situaţiei: ce am învăţat din acea experienţă, care a fost scopul sau sursa ei, ce aspecte ne folosesc pe viitor, să intervenim acolo unde se poate remedia şi să continuăm ceea ce funcţionează bine.

Acceptarea încercărilor - trepte spre împlinirea de sine

Se întâmplă însă adesea să nu percepem sensul logic al evenimentului, şi atunci suntem nevoiţi să ne smerim în neştiinţa noastră, în limitele fireşti, de altfel, ale cunoaşterii de tip raţional şi să acceptăm o oarecare stare de fapt, ca pe ceva ce ne ajută. În acest context putem observa importanţa încrederii ca o sinergie între nădejde şi credinţă, "încredinţarea celor nădăjduite şi dovedirea lucrurilor nevăzute" (Evr. 11, 1). Sfântul Apostol Pavel aduce lumină în asumarea greutăţilor cotidiene - "ci ne lăudăm şi în suferinţe, bine ştiind că suferinţa aduce răbdare, şi răbdarea încercare, şi încercarea nădejde, iar nădejdea nu ruşinează pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă" (Rom. 5, 3-5). Iar Sfântul Apostol Iacob întăreşte cuvântul anterior, "încercarea credinţei voastre lucrează răbdarea, iar răbdarea să-şi aibă lucrul ei desăvârşit, ca să fiţi desăvârşiţi şi întregi, nelipsiţi fiind de nimic" (Iac. 1, 2-4), cu menţiunea că "fiecare este ispitit când este tras şi momit de însăşi pofta sa" (1, 14), dar nimeni să nu se îndoiască în credinţa sa, întrucât "Bărbatul îndoielnic este nestatornic în toate căile sale" (1, 8).

Astfel, încercările sunt adesea spre creşterea noastră lăuntrică, ceea ce psihologia ar denumi ca dezvoltare personală, spre a ne face mai fermi şi înţelepţi tocmai prin filtrul stărilor de limită, respectiv conflictele şi traumele, în termenii aceluiaşi limbaj de specialitate. Dacă ne îndreptăm atenţia spre marii asceţi ai lumii, vom cunoaşte că acei oameni au trecut prin moarte, dar prin moartea patimilor lor, pentru a avea acces la clar-viziune, situaţie posibilă doar în condiţiile unei profunde curăţiri interioare. O atare "cauterizare" a ţesutului din apropierea rănii vizează şi cele mai mici mişcări neregulate ale inimii omului, seminţe şi umbre ale patimilor, care adesea scapă ochiului firii noastre căzute, aflat într-o cvasi-orbire. Aşadar, optimismul constă în chiar preferarea adevărului cu o anumită seninătate şi încordare în acelaşi timp, dar în vederea atingerii unei performanţe.

Deschiderea inimii - dialog între har şi voinţa lucrătoare a omului

Însă cum ajungem să ne dăm acordul pentru o operaţie mai dureroasă tocmai pentru a ne vindeca? Cum acceptăm noi acele adevăruri dure care ne zguduie şi răstoarnă ordinea aranjată de noi? Ceea ce savanţii în medicină şi psihosociologie numesc optimism regăsim în scrierile Sfinţilor Părinţi ca nădejde, încredere. Astfel, marele teolog român, părintele Dumitru Stăniloae, citându-l pe Marcu Ascetul afirma că "inima în care se sălăşluieşte Hristos de la Botez nu se poate deschide decât prin Hristos însuşi şi prin nădejdea înţelegătoare, adică prin nădejdea văzătoare a celor nevăzute, sau din cealaltă viaţă. Atunci inima se deschide cu adevărat, nemaifiind stăpânită de grija de sine"4. Acest demers amplu pretinde aşadar o conlucrare între noi şi Hristos, implică un efort personal de voinţă şi credinţă. Dumnezeu trimite harul său, iar noi suntem datori să îl valorificăm, să lucrăm cu acest har. De aceea, deschiderea noastră se bazează, între altele, pe onestitatea faţă de sine şi pe o motivaţie interioară puternică îndreptată spre împlinirea fiecăruia ca om chemat la îndumnezeire, cea mai nobilă vocaţie.

Astfel, se întâlnesc două atitudini cu care se poate răspunde crizelor, de altfel destul de comune - fie încrederea, fie o grijă obsesivă. Sfântul Marcu Ascetul aduce în prim-plan o constatare esenţială, şi anume că "nădejdea în Dumnezeu face inima largă; iar grija trupească o îngustează"5, ceea ce presupune o cumpătare faţă de ritmul cotidian, fără să inducă totuşi o neglijenţă totală faţă de trup.

O atitudine similară o recomandă şi specialiştii de astăzi, care au observat rezultatele extraordinare ale optimismului asupra omului: tonus crescut, randament mai mare şi îmbunătăţirea sănătăţii, în general.

Axele încrederii: motivaţie personală şi statornicie (persistenţă)

S-au realizat o serie de studii care investighează rolul optimismului în tratarea pacienţilor, dar şi în prevenirea diferitelor maladii, în special a bolilor coronariene. Într-adevăr, statisticile sună promiţător în privinţa efectelor determinate de o atitudine interioară pozitivă, însă poate că mai semnificative decât cifrele sunt natura şi calitatea acestei atitudini asumate. Pacienţii îşi impun starea pozitivă ca pe un imperativ, asemenea unui medicament? Şi, dacă sursa vine din exterior, cât de real este însuşită viziunea pozitivă pe termen lung, în viaţa de zi cu zi? Nu cumva adesea este aceasta o mască, o formă superficială de gândire care nu concordă cu simţirea lăuntrică a fiecăruia, şi atunci declanşează puternice conflicte interioare degenerate ulterior în frustrări, nevroze acute, iar în multe cazuri chiar tentative de suicid, probleme psihice grave sau cauze ale unor morţi subite pe fondul unui infarct miocardic, fie al unui atac cerebral? Nu se întâmplă oare ca un optimism impus să devină chiar sursa factorului de stres, din cauza unei disocieri dintre minte şi inimă, dintre sfatul exterior şi impulsul interior?

Şi dacă este aşa, cum se poate realiza acomodarea cu optimismul, cât mai natural posibil, în condiţiile stresului cotidian al societăţii, fie că ne referim la crizele financiare sau la calitatea sistemului de sănătate, de învăţământ, taxe, şomaj ş.a.? Sunt aspecte curente pe care cercetătorii nu reuşesc întotdeauna să le acopere şi să le urmărească îndeaproape tocmai din cauza particularităţilor şi a numeroşilor indicatori care ar trebui luaţi sub control. Totuşi, o parte dintre laturile de profunzime sunt atinse de multe lucrări de specialitate. Spre exemplu, în 2006 s-a finalizat un studiu pe un lot de 6.958 de studenţi care au susţinut un test psihologic la admiterea la Universitatea din Carolina de Nord, în anul 1960. Din treimea celor mai pesimişti, rata morţii în următorii 40 de ani a fost cu 42% mai mare comparativ cu treimea celor mai optimişti6. În acelaşi timp, psihologii au identificat două tipuri de optimism, respectiv cel care se corelează cu dispoziţia interioară şi cel care descrie stilul personal de viaţă - care se manifestă în forma unei atitudini mai încrezătoare în general.

Eventualele episoade negative care li se întâmplă acestora au un caracter temporar, accidental, cauzate de factori externi şi sunt trecute cu vederea, în concepţia lansată de Mayo Clinic despre stilul optimist7. Interesant este că pesimiştii sunt definiţi ca persoane care se autoculpabilizează pentru evenimentele nefavorabile din viaţa lor. De asemenea, s-a constatat că optimismul dispoziţional se corelează cu creşterea ratei de recuperare după o intervenţie chirurgicală şi creşte rata de supravieţuire a celor diagnosticaţi cu cancer, după cum informează publicaţia britanică The Guardian8.

Pe de altă parte însă, există studii care relevă faptul că optimismul nu ţinteşte neapărat o gândire pozitivă ca obiectiv în sine. Mai degrabă - afirmă Suzanne C. Segerstrom, profesor de psihologie la Universitatea din Kentucky - el ţine de două caracteristici strict personale, respectiv motivaţia intrinsecă şi persistenţa fiecăruia în atingerea scopurilor. De aceea, cheia unei sănătăţi mai bune, a unui tonus pozitiv, independent de alţi factori, constă în a vedea partea bună a lucrurilor şi valorificarea acesteia. Aceeaşi echipă de cercetători a observat că oamenii optimişti tind să pătrundă problemele cu care se confruntă decât să renunţe la o anumită opţiune după primul eşec. Când nu există o cale de ieşire, de posibilă soluţionare, atunci circumstanţa - fie şi nefavorabilă - este percepută ca o experienţă folositoare în dezvoltarea personală, ceea ce psihologii denumesc generic ca resurse existenţiale9. În concluzia studiului, specialiştii propun deviza "întâi acţionează sau comportă-te ca un optimist, iar trăirile sau emoţiile aferente se vor conforma în mod natural".

Deviza se confirmă în cercetarea condusă de John C. Barefoot - profesor emerit pe Departamentul de psihiatrie în cadrul Duke University Medical Center. Echipa a investigat starea de sănătate psihică şi fizică a 2.818 pacienţi care au făcut angiografie coronariană. Dintre pacienţii identificaţi cu boli coronariene în 1996, după 15 ani au murit aproximativ 1.600 de pacienţi. Oamenii de ştiinţă au remarcat că optimismul este un predictor important pentru supravieţuitori, întrucât rata riscului de a muri pe parcursul studiului a fost cu 30% mai mare la negativişti faţă de ceilalţi10. Rezultatele demonstrează că atitudinea faţă de boală nu are doar efecte pe termen scurt asupra recuperării, ci influenţează semnificativ sănătatea pe termen lung. Barefoot explică predispoziţia pacienţilor motivaţi de a urma tratamentul, recomandările medicilor, dar şi adoptarea unor schimbări importante în stilul de viaţă, menite să le amelioreze starea de sănătate. Astfel, aceşti pacienţi sunt mai feriţi de stres şi de grijile sau temerile inutile comparativ cu pesimiştii11.

"Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui"

Aşadar, există două tipuri de optimism - unul natural, venit din interior şi asumat cu un anume discernământ, şi un altul care se apropie de idealizare, de o încredere nemăsurată în faptul că e firesc să se întâmple numai lucruri bune. Pe acesta din urmă nu l-am putea integra ca fiind un optimism autentic. De cele mai multe ori, o asemenea atitudine împropriată cumva artificial derivă din preluarea gândirii pozitive din duhul oriental, dar adaptat la societatea de tip occidental. Însă trebuie ştiut că terapeutica gândirii pozitive este efectul practicilor anumitor religii orientale, deci se corelează direct şi obligatoriu cu credinţa şi cultura.

Scoasă din contextul natural, terapeutica propusă nu mai este eficientă deopotrivă pe termen lung şi în adâncimea problemelor personale. Astfel s-ar putea întrevedea şi o posibilă explicaţie a ratei crescute a celor diagnosticaţi cu boli nervoase, a frustrărilor care mai devreme sau mai târziu ies la suprafaţă. Or, aceste frustrări pot fi atenuate nu prin mascarea lor, ci prin înţelegerea originilor lor şi printr-o atitudine asumată, cu simţul răspunderii. Numai confruntându-ne cu adevărul faptic, putem trăi plenar şi bucuriile, şi durerile, însă ştim că toate acestea sunt orientate spre desăvârşirea noastră, deci ca noi să fim cu adevărat fericiţi, în stare de pace lăuntrică. Iar pacea lăuntrică, pacea lui Hristos, nu este niciodată o stare propusă ca obiectiv sau un imperativ exterior, ci un efect al exerciţiului ascetic, în lupta cu egoismul şi cu patimile noastre. Societatea contemporană, care tinde spre un grad cât mai mare de confort, se eschivează de asceză, de durere, de suferinţe. De aceea, adesea sfinţenia pare atât de îndepărtată şi intangibilă, întrucât, aşa cum spunea mitropolitul Antonie Bloom, "am pierdut simţul luptei"12.

Totuşi, optimismul acceptat în sensul lui etimologic, asociat cu încrederea, cu nădejdea înţelegătoare, pătrunde adâncimile potenţiale: este acea credinţă că "haosul din faţa noastră poate fi la un moment dat străfulgerat de o lumină pe care o numim sens şi care va crea o armonie, fie şi parţială, primară"13. Această încredere e legată strâns de îndrăzneală edificatoare la care ne îndeamnă Hristos în fiecare zi - "Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea" (In. 16, 33).

note

1 http://plato.stanford. edu/entries/leibniz/

2 http://www.niu.edu /Îgpynn/322_H13.pdf , Handout 13: Leibnizâs Optimism, Philosophy 322: Modern Philosophy, Professor Geoff Pynn, Northern Illinois University, Spring 2012

3 http://dexonline.ro/definitie/optim, NODEX 2002

4 Preot Profesor Dumitru Stăniloae, Ascetica şi mistica Bisericii Ortodoxe, Ed. Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2002, p. 199

5 Marcu Ascetul, "Despre cei ce-şi închipuie că se îndreptăţesc din fapte, în cele 226 de capete", Filocalia românească, vol. 1, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 244

6 http://www.guardian. co.uk/science/blog/2009/aug/11/optimism-health-heart-disease

7 http://well.blogs.nytimes. com/2012/05/21/a-richer-life-by-seeing-the-glass-half-full/?refâscience

8 http://www.guardian. co.uk/science/blog/2009/aug/11/optimism-health-heart-disease

9 http://well.blogs. nytimes. com/2012/05/21/a-richer-life-by-seeing-the-glass-half-full/?refâscience

10 http://archinte.jamanetwork.com/article.aspx?doiâ10.1001/archinternmed.2011.41

11 http://well.blogs. nytimes. com/2011/02/28/optimistic-heart-patients-live-longer/

12 Mitrop. Antonie de Suroj, Dumnezeu şi omul, Ed. Sophia, Bucureşti, 2011, p. 162

13 Mitrop. Antonie de Suroj, Despre credinţă şi îndoială, Ed. Cathisma, Bucureşti, 2007, p. 40