Putem slăvi pe Dumnezeu cercetând Universul?

Multe dintre disciplinele ştiinţifice actuale au adunat dovezi categorice cu privire la caracterul extraordinar al lumii în care trăim. Neuroştiinţele, cosmologia, fizica particulelor, genetica, dar şi multe alte discipline au contribuit, printr-un număr imens de date, la schimbarea profundă şi radicală a paradigmei despre lume şi viaţă. În raport cu ceea ce ştiau anticii sau învăţaţii Evului Mediu despre lumea înconjurătoare, corpul uman sau despre conştiinţă, trăim vremuri cu adevărat privilegiate. Lumea şi omul ne sunt dezvăluite în cele mai diverse forme: în orele de pregătire prevăzute în programa şcolară, în cărţi de popularizare, în documentare de televiziune, în cărţi, cursuri sau programe de cercetare specializate. Nu am greşi dacă am considera că orice explorator sau cercetător al misterelor lumii, din antichitate sau din Evul Mediu, ar fi rămas fără grai dacă, la vremea lui, ar fi beneficiat măcar de o mică parte din ceea ce scriu astăzi manualele de ştiinţe prevăzute pentru învăţământul liceal…

Datele ştiinţifice actuale au alimentat numeroase ideologii. Unele dintre acestea au văzut în condiţia extraordinară a omului semnul că Universul a ajuns la o formă de auto-conştienţă. Alte curente au utilizat datele ştiinţifice pentru a argumenta faptul că Universul, lumea şi viaţa sunt vibraţii, în care singura existenţă este energia însăşi. Dimpotrivă, pentru alte curente din domeniul filosofiei ştiinţelor, datele ar susţine faptul că Pământul este insignifiant, iar viaţa omului este fulgerător de scurtă în raport cu istoria Universului. Ceea ce este specific multora dintre aceste curente interpretative, este că ele valorifică datele de ordin ştiinţific fără a reuşi să păstreze distincţia între Dumnezeu - Creatorul acestui Univers, Creaţia Sa şi Om. Dimpotrivă, în aceste interpretări, omul se pierde într-un Univers infinit, fără o misiune anume, Dumnezeu-Creatorul este Universul însuşi, care se autoorganizează până la producerea unei conştiinţe care să îl reflecte, şi nicăieri în el nu transpare o raţiune de a exista. De multe ori, aceste interpretări sfârşesc prin a fi forme superficiale de credinţe fără Dumnezeu.

O banală lume minunată

Din perspectivă teologică însă, toate datele ştiinţifice sunt preţioase, pentru că dezvăluie înţelepciunea Creaţiei lui Dumnezeu. Câtă vreme ştiinţa va face aceste descoperiri, demersul ei este semnificativ şi în ordine spirituală, nu doar la nivelul vieţii concrete. Pentru omul credincios, cu cât ştiinţa descoperă mai multe lucruri interesante în natură sau în Univers, cu atât el are mai multe motive de contemplare şi de a aduce slavă lui Dumnezeu. Mai mult, spre deosebire de curentele filosofice sau pseudo-religioase care încearcă să valorifice aceste date de ordin ştiinţific într-un sens sau altul, teologia răsăriteană valorizează aceste informaţii noi, păstrând, în acelaşi timp, şi valoarea Creaţiei şi distincţia între Creaţie, Creator şi omul creat, ce posedă Chipul Creatorului.

Totuşi, cu toate că avem acces la date extraordinare despre lume, viaţa noastră nu s-a schimbat foarte mult. Scrierile filosofilor din antichitate sau ale părinţilor Bisericii arată că întâlnirea omului cu frumuseţea şi misterele lumii se sfârşesc, adesea, în contemplaţie. În faţa frumuseţilor lumii, omul sensibil a îngenuncheat. Un simplu răsărit de soare, un câmp înflorit în primele zile de primăvară, imensitatea mării sau priceperea unor vietăţi în a-şi îngriji puii - fapte banale, am spune astăzi - erau surse de adâncă uimire. Astăzi, însă, lucrurile nu stau aşa. Omul contemporan nu are prea frecvent, şi nici prea intens, sentimentul că trăieşte într-o lume extraordinară, plină de taine. Dispoziţia aceasta spre contemplare, deşi ar putea fi ajutată mult de descoperirile ştiinţelor, nu pare să aibă rost.

În corpul nostru purtăm fărâme de stele

Corpul nostru este fabricat din atomi ai căror nuclee au fost fabricate în urmă cu miliarde de ani, în miezul unei stele fierbinţi, gigantice care astăzi nu mai există. Cosmologia actuală utilizează o teorie suficient de bine verificată, ce explică apariţia nucleelor prin ceea ce a fost denumit procesul de nucleosinteză. Potrivit acestei teorii, materia primordială a Unieversului timpuriu a fost, în cea mai mare parte, hidrogen şi heliu. În miezul dens al stelelor născute din gazul comprimat gravitaţional, au fost sintetizate celelalte nuclee ale elementelor mai grele, de la carbon până la fier. Foarte probabil, toate nucleele elementelor grele s-au născut în miezul stelelor, unde, sub imperiul unor imense forţe gravitaţionale, sunt posibile procese nucleare de fuziune. Aşadar, trupul nostru are în alcătuirea lui părticele din materia Universului. Este adevărat că viaţa omului reprezintă o perioadă foarte scurtă din compleşitoarea istorie a Universului, ce depăşeşte 13,5 miliarde de ani. Totuşi, în atomii celulelor noastre există fragmente de materie formată cu miliarde de ani înaintea existenţei noastre! Din perspectivă teologică, aceasta ar putea însemna că, până şi în trupul său biologic luat separat, omul are o constituţie recapitulativă în raport cu Universul fizic în care trăieşte.

Poveştile luminii

Cercetările din domeniul astrofizicii au dovedit deja de mai multe decenii, că radiaţiile ce provin de la stele şi galaxii conţin foarte multe informaţii despre ele. Practic, fiecare corp ce emite radiaţii, povesteşte despre procesele care se petrec în el. Pe de altă parte, unul dintre postulatele celebre formulate de Einstein în cadrul Relativităţii Restrânse, afirmă faptul că viteza limită în Universul nostru actual este cea a radiaţiei luminoase. Lumina are o viteză finită, de aproximativ 300.000 kilometri pe secundă. Faptul că lumea este aşa, că radiaţia luminoasă se propagă cu viteză finită, reprezintă un fapt extraordinar. Filosofia ştiinţei a întors pe toate feţele condiţiile pe care le anunţă această limită. Între numeroasele consecinţe ale acesteia, interesantă este şi aceea că ea ne oferă şansa de a avea acces la trecut!

Faptul că radiaţia luminoasă are o viteză finită, ne dă posibilitatea să privim acum trecutul îndepărtat al Universului scrutând tot mai departe în Univers. Atunci când un observator scrutează un astru aflat la o depărtare de 100 de ani lumină, radiaţia pe care o vede îi arată steaua aşa cum arăta ea în urmă cu 100 de ani. La fel se întâmplă şi cu radiaţia pe care telescopul Hubble a detectat-o de la distanţe de peste 13 miliarde de ani lumină de Pământ. Ea provine din zorii Universului, povestind despre condiţiile de atunci… Se poate spune că lumea în care trăim este o poveste de lumină. În ciuda faptului că am apărut mai târziu, noi avem acces la aproape întreaga poveste, care se transmite, fără încetare, de peste tot!

Lumea făcută din particule de lumină

Relativitatea restrânsă mai conţine o relaţie cu valenţe deosebite pentru înţelegerea paradigmei acestei lumi. Potrivit acestei relaţii de echivalenţă, materia este o formă concentrată de energie. Mecanica cuantică a ajuns în acelaşi punct. Investigaţiile cu privire la structura materiei au arătat că, până la urmă, particulele din care sunt făcute toate obiectele lumii fizice sunt energie. Trupul nostru, piatra munţilor, solul şi vietăţile, planeta Pământ, toate sunt alcătuite din fărâme minuscule de energie… Teologic, aceasta este deosebit de semnificativ, întrucât s-ar putea spune că lumea este făcută din lumină.

Or, potrivit Sfintei Scripturi, la începutul Creaţiei, Dumnzeu a zis: „să fie Lumină!“. Această lumină nu este, desigur, lumina necreată, care izvorăşte din sânul Sfintei Treimi. Energiile necreate, care susţin lumea, existau şi înainte de ea, din veşnicie, întrucât sunt nedespărţite de Dumnezeu cel veşnic. Această lumină menţionată în Geneză este lumina lumii create, din care toate cele văzute au fost făcute de Dumnezeu. Este adevărat că pentru unii, paragraful biblic „Să fie Lumină!“ a fost înţeles ca desemnând Creaţia mingii de foc primordiale - big bang-ul - care înseamnă creaţia Universului. (Toată materia şi energia care există astăzi în univers rezultă direct din această lumină. (1)) Însă lumina cuprinde de fapt întreaga Creaţie, şi cea văzută, a lumii în care trăim, şi cea a îngerilor. Rămâne însă semnificativ faptul că lumina se regăseşte şi în Referatul Creaţiei şi în forma conceptului de energie, pretutindeni în materie, prin Relativitatea restrânsă, 3500 de ani mai târziu! Credem, la fel, că nu este deloc întâmplător că în limba latină lumea şi lumina au o rădăcină comună, anume lumen, care înseamnă şi lumină, şi viaţă… Lumea este lumină, şi înţelesurile ei sunt lumini pentru conştiinţă.

Mai mult, faptul că radiaţiile ne dezvăluie cea mai mare parte din istoria Universului, arată că oamenii, deşi trăiesc într-o frântură de timp nesemnificativă în comparaţie cu istoria copleşitoare a Universului, ei au acces la cea mai mare parte a istoriei lui. În conştiinţa noastră, se adună înţelesurile adânci ale întregii istorii a lumii… În timp ce trupul şi suportul biologic al raţiunii noastre - creierul - este alcătuit din celule ai căror atomi au nuclee sintetizate cu miliarde de ani înainte ca noi să existăm… Oamenii au, aşadar, o constituţie recapitulativă. Trupul omului adună în el materia Universului, iar conştiinţa sa păstrează întreaga istorie a cosmosului de miliarde de ani. Teologic, aceasta semnifică, de fapt, că vocaţia noastră este să depăşim limitele Universului fizic, şi să-l unim cu Cerul.

Cum vedem la miliarde de ani lumină distanţă de noi

Faptul că mintea noastră poate pricepe povestea luminii ascunsă în radiaţiile care ajung la noi arată că suntem înzestraţi pentru a înţelege aceasta. Raţiunea umană, creatoare de limbaj, poate construi teorii explicative, care pot descrie modul în care se desfăşoară procesele din natură. Miraculos este chiar şi numai faptul că mintea noastră poate înţelege procesele şi fenomenele din imediata noastră apropiere. Aceasta pentru că adesea, raţionamentele au propriile lor legi, ce nu sunt desprinse neapărat din experienţa directă. La capătul raţionamentelor însă, de cele mai multe ori se găseşte un rezultat conform cu ceea ce procesul concret, în natura exterioară minţii, are ca rezultat. Cum este posibil ca mintea noastră să poată produce, teoretic, instrumente de lucru pentru realitatea dinafara ei? Mai mult, însă, prin intermediul radiaţiilor care provin de la stele, oamenii descifrează, pe baza unor legi simple, ce se petrece infinit mai departe de orizontul strâmt al experienţei directe, la miliarde de ani lumină în spaţiu şi la miliarde de ani în trecut, în miezul unor aştri care astăzi nu mai sunt!

Suntem mai mult decât simple fiinţe raţionale

Faptul că noi putem înţelege lumea prin intermediul unor teorii construite raţional, este deosebit de semnificativ din perspectivă teologică. Evanghelia Sf. Ev. Ioan, continuând şi completând referatul biblic al Creaţiei, menţionează că „La început a fost Cuvântul, şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.“ (…) „Toate prin El le-a făcut şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut“ (Ioan I, 1-3). Lumea a fost făcută prin Cuvânt, iar Cuvântul este Fiul lui Dumnezeu. În limba greacă, cuvântul este şi logos, iar faptul că toate s-au făcut prin Logos semnifică şi faptul că toate sunt au o anumită raţionalitate.

Pe de altă parte, potrivit Genezei, omul a fost Creat după Chipul lui Dumnezeu. „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră ca să stăpânească (...) tot pământul“ (Facere 1, 26). Potrivit învăţăturii Bisericii, chipul lui Dumnezeu în noi este şi raţiunea, facultatea noastră de a pătrunde înţelesul lucrurilor. Care înţelesuri? Cele sădite acolo încă de la Creaţie, amprentele lui Dumnezeu-Logosul în ea.

Ei bine, raţiunea umană este instrumentul prin care oamenii înţeleg sensurile celor ce există în lume. Părintele Stăniloae afirmă că „prin intermediul raţiunii, noi înţelegem lumea şi o transformăm în folosul nostru. Raţiunea omului este un fel de inginer al mişcării: nu numai al mişcării firii noastre, ci şi al mişcării naturii fizice; căci noi dirijăm mişcarea firii noastre, pentru a dirija într-un anumit fel mişcarea obiectelor şi a forţelor din natură. (...) Raţiunea organizează mişcarea spre binele ce s-a descoperit minţii înţelegătoare“ (2).

Mai mult, în acest exerciţiu al posesiei creatoare a lumii, în care omul îşi valorifică propriile puteri, el nu este singur. Fiecare prilej de activare a latenţelor creaţiei de lucrarea omului, devine prilej de întâlnire a omului cu Dumnezeu, care susţine lumea. Astfel, spune părintele Stăniloae, „lucrarea omului devine conlucrarea cu Dumnezeu, iar acţiunea omului în lume mişcă lumea spre comuniune cu El. Lumea devine spaţiul de întâlnire al persoanelor umane cu Treimea Persoanelor divine care l-a făcut“.

Vocaţia omului - dincolo de frontierele Universului

Din perspectivă creştină, omul nu este doar un simplu rezumat al Universului, nu este doar o existenţă recapitulativă, care aduce Universul într-o situaţie de autoconştienţă. Omul este chemat să fie preotul Creaţiei. El este chemat să o ridice pe aceasta la Dumnezeu. Teologic vorbind, omul are o alcătuire specială. Lumea a fost făcută prin Cuvânt, iar omul are o obârşie, o constituţie şi un destin hristologic (3). Omul există pentru Hristos (4), iar Universul există pentru om. Sf. Ioan Gură de Aur afirmă că pentru om au fost create cerul şi pământul, marea şi toate celelalte, pentru cel pe care Dumnezeu a dorit atât de mult să-l mântuiască încât nu l-a cruţat nici pe unicul Său Fiu (5). Chiar facerea lumii a fost primul pas înspre mântuirea omului!

Universul şi Împărăţia lui Dumnezeu

Din perspectivă teologică, omul are o constituţie recapitulativă în raport cu creaţia. Are trup ca cele materiale şi suflet precum cele inteligibile, are simţuri precum animalele şi putere înţelegătoare precum îngerii, poartă trup, dar are suflare de viaţă trimisă de Însuşi Dumnezeu. Plecând de aici, Nemesius afirmă că: „sarcina omului este aceea de a unifica prin sine însuşi a polii opuşi ai lumii. El trebuie să unească fenomene opuse: făpturile muritoare cu făpturile nemuritoare, fiinţele raţionale cu cele neraţionale, etc. În acest mod, omul trebuie să funcţioneze ca o lume în miniatură; din acest motiv el a fost creat ca chip ce reflectă întregul cosmos“ (6).

Omul este microcosmos, adunând în sine toate cele ale lumii. Însă el trebuie să facă mai mult decât să reflecte întreaga structură a creaţiei. El trebuie să unească lumea. Sarcina lui este aceea de a conduce multiplicitatea şi dualitatea acestor poli ai lumii, spre unirea finală. Sf. Maxim Mărturisitorul menţionează că unirea pe care trebuie să o realizeze omul este între Creat şi Necreat, în lumea lucrurilor create, între inteligibil şi sensibil, în lumea sensibilă între cer şi pământ, pe pământ între paradis şi lumea oamenilor, în omenire între bărbat şi femeie, între masculin şi feminin. Iar Universul este destinat să se îndumnezeiască, fiind destinat slavei de care se vor împărtăşi oamenii în Împărăţia cerurilor.

▲ Matematică şi teologie

Diferenţa dintre ştiinţă şi teologie poate fi pusă în valoare, în parte, şi prin deosebirea dintre semn şi simbol. Spre exemplu, semnul plus, reprezentat în algebră prin cruce, este cel ce ţine locul operaţiei de adunare. În această operaţie, toate părţile ce participă la ea sunt luate în considerare. Tot ceea ce participă la operaţia de adunare se valorifică. Este semnificativ că algebra a ales acest semn, al crucii, pentru o operaţie care adună. Şi din perspectivă creştină, Sf. Cruce este semnul care adună, pune laolaltă Cerul şi Pământul, valorifică, salvează totul. Jertfa lui Hristos face ca orice suferinţă sau dar să poată fi valorificat în ordinea spirituală a vieţii. Prin Cruce, toate duc la Hristos. Totuşi, simbolul Sf. Cruci este mai puternic decât semnul plus. În general, simbolul este mai bogat decât semnul. Semnul are un înţeles mai restrâns, în timp ce simbolul uneşte două lumi. (Etimologioc, simbolon în limba greacă înseamnă a uni). În acest caz, simbolul Crucii este cel al Jerfei lui Hristos. Dacă semnul plus reprezintă convenţional adunarea, însumarea, Sf. Cruce simbolizează Jertfa lui Hristos, ceea ce e mult mai mult, în ordine spirituală.

Note:

1. Nathan Aviezer, La începuturi. Creaţia biblică şi ştiinţa, traducere Ana Andreescu, Editura Doina, Bucureşti, 2001, p. 30;

2. Pr. Dumitru Stăniloae, nota 82, Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua. Tâlcuiri ale unor adânci înţelesuri din sfinţii Dionisie Areopagitul şi Grigore Teologul, traducere din greceşte, introducdere şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1983, p. 106;

3. Panayotis Nellas, Omul animal îndumnezeit, Editura Deisis, Sibiu, 1999, p. 68-76.

4. Ibidem, p. 79

5. Serm. Sur la Genese II, 1, SC 433, pp. 184-187, apud. Laurence Brottier, Sf. Ioan Hrisostom: O creaţie oferită ca spectacol omului., în vol. Col. Creaţia, traducere din limba franceză de Miruna Tătăru-Cazaban, Editura Anastasia, 2003, p. 53.

6. Nemesius, De natura hominis, I, P.G., 40, 529 B, Cf. Lars Thunberg, Omul şi Cosmosul în viziunea Sfântului Maxim Mărturisitorul, traducere de Prof. dr. Remus Rus, Editura IBMBOR Bucureşti, 1999, p. 68