Spaţiul - realitate a comuniunii

Spaţiul este o realitate a vieţii, un cadru de desfăşurare a evenimentelor de viaţă. Spaţiul nu este neutru în raport cu viaţa, ci este un univers plin de semnificaţii date de conţinutul trăirilor împărtăşite în concretul existenţei. Spaţiul este orientat prin rostul gestului care întrupează gândul şi cuvântul persoanelor. Taina persoanei se întrupează în concretul vieţii într-un spaţiu dat. De aceea, spaţiul se constituie într-un mediu al comuniunii de viaţă între persoane.

În paradigma societăţii informaţionale din contemporaneitate, spaţiul este integrat într-un flux tehnologic prin care intensitatea vieţii este diminuată în detrimentul artificialului. Spaţiul devine locul construirii unui angrenaj cu sofisticate mecanisme prin care persoana este redusă la o rotiţă într-un sistem tehnologizat şi artificializat. Procesul de integrare se realizează difuz, constant şi cvasiprezent în domeniile existenţei. Bucuria spontaneităţii, naturaleţea actului de viaţă sunt confiscate prin formalismul şi rigoarea unor cadre impuse în numele eficientizării sistemului.

Ca mediu prin excelenţă al vieţii şi al comuniunii, spaţiul este deturnat, devenind o reţea, o configuraţie reticulară, cu o mulţime de constrângeri. Surprizele şi imprevizibilul existenţei sunt eliminate în mod artificial, prin încercarea de organizare excesivă până la ultimul detaliu a realităţii. Spaţiul evenimenţial al vieţii este substituit cu spaţiul tehnologizat al artificialului. Practic, integrarea spaţiului tehnologizat conduce la o realitate înţeleasă ca o succesiune de secvenţe realizate prin logica inteligenţei artificiale, o derulare de algoritmi programaţi computaţional.

Sistemul tehnologic şi iluzia spaţiului virtual

Spaţiul virtual înlocuieşte tot mai mult spaţiul real, sistemul artificial realizat prin tehnologizarea excesivă substituie într-o măsură tot mai mare viaţa concretă. Spaţiul devine o proiecţie a multiplelor ideologii care amplifică în mod artificial dorinţele şi nevoile oamenilor din lumea postindustrială.

Societatea informaţională de astăzi este într-o permanentă accelerare cauzată prin creşterea exponenţială a informaţiei, a procesării şi comunicării acesteia. Spaţiul integrat prin tehnologiile informaţiei oferă iluzia conectării cu diferite evenimente petrecute pe mapamond.

În realitate, mintea este dezintegrată, fărâmiţată printr-o risipire exacerbată, astfel încât omul nu se mai poate concentra asupra evenimentelor concrete care fac parte efectiv din existenţa proprie. Hrănindu-se cu himera participării la realităţile propuse prin spaţiul virtual şi mass-media, omul evadează din spaţiul concret al propriei realităţi. Astfel, viaţa nu mai este nemijlocită, ci devine mediată şi artificializată.

Omul conectat în mod constant la cyberspace şi la spaţiul reticular al sistemului tehnologizat devine prizonierul unui mediu străin de aspiraţiile sale profunde şi legitime. Este un om tot mai pasiv, învăţat să răspundă doar la stimuli, să-şi asume ca obiective şi idealuri de viaţă ceea ce este propus prin mesajul media, devenind dependent şi neputincios în faţa tăvălugului ideologic contemporan. Viaţa este deposedată de autenticitatea ei, devenind o succesiune de scheme, integrate într-un univers artificial.

În spaţiul virtual al universului tehnologic, comunicarea profundă este o iluzie. Există o creştere a cantităţii în detrimentul calităţii. Se poate comunica facil, rapid, pot fi accesate şi procesate informaţii într-un număr copleşitor, însă pierzându-se sensul, semnificaţia informaţiei şi a comunicării. Comunicarea presupune împărtăşire, care să conducă înspre comuniune. Spaţiul virtual prezintă însă mediul unei solitudini trăite în mijlocul unei mulţimi conectate la iluzia adevăratei comunicări. În măsura în care se face abstracţie de spaţiul concret al propriei existenţe, nu se poate ajunge la o comunicare reală cu celălalt. Cu atât mai mult nu se poate vorbi de spaţiul tehnologizat ca un spaţiu al comuniunii.

Tautologie pură şi subiectivitate golită

Reflecţia critică specifică unei culturi adevărate, inteligenţa vie şi spontană a unei minţi care depăşeşte gândirea convenţională şi formalizată sunt diluate în spaţiul universului tehnologic. Logica dezîntrupată care funcţionează în angrenajul tehnicizat produce şi reproduce tautologic scheme convenţionale de existenţă, cultivând obsesiv o predilecţie spre formalism, spre insignifiant şi exterioritate. Spaţiul existenţei este dezgolit de orizontul de semnificaţii al gândurilor cugetate, cuvintelor rostite şi gesturilor trăite.

Spaţiul universului tehnologic cuprinde o realitate tautologică în care vegetează un subiect lipsit de implicaţii existenţiale. "Angrenajul tehnologic este preocupat doar de el însuşi, de problematica sa strict tehnologică. Se auto-reproduce, găsindu-şi justificarea în şi prin el însuşi. Oricare altă sferă umană este "înghiţită" şi asimilată, sau respinsă şi distrusă. Egal cu sine însuşi, pură tautologie, se auto-edifică printr-o activitate neîncetată. "Eul tehnologic" este obsedat de acţiunea pură, lipsită de determinaţii - simplă manifestare a voinţei de adaptare la condiţiile societăţii postindustriale de care depinde în totalitate. Redus la o subiectivitate goală - o sumă de emoţii, impresii şi opinii aleatorii şi interşanjabile -, funcţionează precum tehnologia, fără justificări sau finalitate. Ca şi angrenajul de care depinde, nu ascultă de determinaţii - semnificaţii, judecăţi de valoare, standarde etice şi estetice - provenite din zonele "superflue" ale culturii, religiei sau tradiţiei. Recunoaşte o singură realitate: angrenajul în care încearcă să se integreze. Devine propriul său proiect, dar un proiect strict încadrat în ambientul aseptizat al civilizaţiei tehnologice". 1

Întruparea Logosului şi spaţiul unificat al vieţii omeneşti

Din perspectivă religioasă, spaţiul reprezintă o realitate concretă cu relevanţă în istoria mântuirii. Pentru omul angajat în experienţa religioasă, spaţiul nu este un teren neutru şi indiferent în raport cu sensul profund al existenţei. Omul îşi dobândeşte mântuirea într-un spaţiu dat şi este chemat să transfigureze prin propria viaţă întregul mediu în care trăieşte. Unificarea spaţiului se realizează prin asumarea lui în experienţa mistagogică. Astfel, spaţiul devine un topos al unităţii lăuntrice oglindite în experienţa de viaţă a trăirii religioase.

Plecând de la realitatea Întrupării Fiului lui Dumnezeu, spaţiul are o semnificaţie aparte. Logosul dumnezeiesc Se întrupează într-un spaţiu efectiv, astfel încât lumea devine mediul de manifestare a Dumnezeului celui viu în forme concrete de existenţă. Logica iconică a creştinismului indică faptul că orice cuvânt sau gest nu se epuizează într-un cadru convenţional de formalizare printr-un anumit discurs. Prin Hristos Domnul, întreg spaţiul este unificat, dar asumându-se exigenţele vieţii trăite în interiorul spaţiului concret ca realitate dată de Dumnezeu.

Unificarea spaţiului virtual şi mediatic se face prin angrenajul tehnologic. Civilizaţia tehnicizată a societăţii informaţionale se dezvoltă într-un spaţiu al fluxului informaţional în care întreaga existenţă este adaptată la realităţile tehnologice. Spaţiul concret devine un apendice al sistemului informaţional, care generează spaţiul virtual, mediul de manifestare al logicii dezîntrupate într-o lume dematerializată.

Tehnologia informaţională are un rol semnificativ în conturarea angrenajului artificial al realităţii contemporane. "În fluxul informaţional, tehnologia îşi găseşte forma ideală de existenţă. Ca un păianjen gigantic, angrenajul înfăşoară planeta cu reţelele sale comunicaţionale. Pânza arahnidei tehnologice se transformă în formă şi conţinut ale realităţii, în timp ce realitatea, o biată muscă prinsă în materialul electronic, moare şi se stafideşte. La cea mai mică atingere, se risipeşte într-o pulbere fină. Angrenajul îşi satisface astfel setea neostoită de a asimila totul. Omul şi ceea ce duce în spinare - tradiţie, religie, cultură, principii, valori - devin un reflex al insignifiantului, iar insignifiantul, singura manifestare legitimă a seriosului vieţii". 2

Transfigurarea spaţiului prin experienţă eclesială

Sfântul Maxim Mărturisitorul evidenţiază dinamica eclesială a cosmosului, plecând de la realitatea că lăcaşul bisericesc reprezintă un centru liturgic al creaţiei, un spaţiu calitativ diferenţiat faţă de spaţiul profan. Însă, prin experienţa eclesială, întregul spaţiu este destinat transfigurării. Sfântul Maxim arată că biserica este icoană a cosmosului. Lăcaşul bisericesc, format din altar şi naos, simbolizează reciprocitatea dintre cosmosul inteligibil şi cel sensibil. Naosul este altar în potenţă, iar altarul este un naos actualizat.

Prin experienţă duhovnicească şi eclesială se ajunge la o înţelegere duhovnicească prin care este contemplată dinamica transfigurării întregului cosmos. "Căci întreg cosmosul inteligibil se arată în întreg cosmosul sensibil în chip tainic, prin formele simbolice, celor ce pot să vadă; şi întreg cel sensibil există în cel inteligibil, simplificat în sensurile minţii. Contemplaţia simbolică a celor inteligibile prin cele văzute este ştiinţă şi înţelegere duhovnicească a celor văzute prin cele nevăzute. Căci cele ce-şi sunt unele altora indicatoare trebuie să vădească reciproc prezenţa adevărată şi clară a celorlalte şi relaţia neştirbită cu acelea". 3

Participarea constantă la viaţa Bisericii, la sfintele slujbe, prezenţa stăruitoare în spaţiul sfinţit al lăcaşului bisericesc au o importanţă semnificativă în reconfigurarea duhovnicească. Cel care este prezent în mod consecvent în spaţiul Bisericii, chiar dacă nu reuşeşte permanent să aibă mintea aţintită la cele sfinte, este influenţat pozitiv prin lucrarea nemijlocită a harului dumnezeiesc. Este important să fie depăşită mentalitatea bazată pe comoditate sau pe justificări ale absenţelor de la slujbele Bisericii, în mod special de la Sfânta Liturghie. Efortul de a fi prezent în mod statornic în spaţiul Bisericii are o importanţă covârşitoare în zidirea duhovnicească.

Sfântul Maxim Mărturisitorul insistă că "tot creştinul trebuie să se afle des în sfânta biserică şi să nu lipsească niciodată de la Sfânta Liturghie săvârşită în ea, pentru sfinţii îngeri care sunt de faţă şi scriu de fiecare dată pe cei ce intră şi se înfăţişează lui Dumnezeu şi care fac rugăciuni pentru ei; de asemenea, pentru harul Sfântului Duh, care e în chip nevăzut pururea prezent, dar în mod special mai ales în timpul Sfintei Liturghii. Acesta preface şi schimbă pe fiecare dintre cei ce se află de faţă, rezidindu-l în chip dumnezeiesc, potrivit cu însuşirile lui, şi înălţându-l spre ceea ce se indică prin tainele ce se săvârşesc, chiar dacă acela nu simte, în cazul că e încă dintre copii în cele după Hristos şi nu poate vedea în adâncul celor ce se petrec. El activează în acela harul mântuirii, indicat prin fiecare dintre dumnezeieştile simboluri ce se săvârşesc, conducându-l pe rând şi după o ordine de la cele mai apropiate până la capătul final al tuturor". 4

Cosmosul şi întreg spaţiul vieţii sunt cuprinse în spaţiul eclesial

Spaţiul nu trebuie asumat magic, ci mistagogic. Doar prin împărtăşirea consecventă a experienţei duhovniceşti şi eclesiale, spaţiul este transfigurat. Prin excelenţă, lăcaşul bisericesc indică spaţiul transfigurat prin lucrarea sfinţitoare a Bisericii. Biserica îşi exercită vocaţia sfinţitoare nu doar în spaţiul liturgic al lăcaşului bisericesc, ci asupra întregii creaţii.

Reciprocitatea dintre spaţiul consacrat liturgic şi întreg spaţiul cosmic este întărită prin asumarea experienţei eclesiale în cadrul vieţii Bisericii. Tradiţia Bisericii evidenţiază dinamica eclesială a întregului cosmos. Spaţiul sfinţit al Bisericii ca lăcaş de cult indică menirea întregului spaţiu, şi anume aceea de a fi transfigurat prin experienţa de viaţă duhovnicească şi eclesială.

Transfigurarea este posibilă doar ca trăire a morţii şi învierii întru Hristos, Arhiereul Cel veşnic. Sfânta Masă ca jertfelnic reprezintă locul morţii şi Învierii lui Hristos. Experienţa transfiguratoare trăită în stare de jertfă în lăcaşul bisericesc poate fi extinsă la spaţiul întregii lumi. Din lăcaşul Bisericii, ca spaţiu sfinţit şi transfigurat prin lucrarea jertfelnică a Arhiereului Ceresc, al preoţilor şi credincioşilor, Hristos îşi extinde lucrarea sfinţitoare asupra întregii creaţii.

Practic, transfigurarea prin experienţă eclesială este posibilă, întrucât în spaţiul Bisericii se trăieşte în mod constant taina Crucii şi Învierii lui Hristos. "În lăcaşul bisericesc se înfăptuieşte continuu paradoxul: prin cruce la înviere, prin mormânt la viaţă, prin împărtăşania prezentă la unirea cu Cel ce prin jertfă S-a înălţat la mărire, pentru că crucea, jertfa de care ne împărtăşim au ca subiect pe Fiul lui Dumnezeu, Ziditorul vieţii, Care s-a făcut om pentru ca să învingă moartea căreia îi este supus omul, prin luarea ei asupra Lui; s-o învingă întâi în El şi apoi şi în cei ce se împărtăşesc de El". 5

Note: 1 Ovidiu Hurduzeu, Sclavii fericiţi, Ed. Timpul, Iaşi, 2005, pp. 95-96.

2 Ovidiu Hurduzeu, Sclavii fericiţi, Ed. Timpul, Iaşi, 2005, p. 46. Angrenajul tehnologic generează un spaţiu al comunităţilor reticulare în care persoana este supusă permanent unui proces de dezintegrare, de secvenţializare. "Într-o lume reticulară, eşti nevoit mereu să te separi în părticele specializate, iar fiecare părticică s-o angrenezi într-un anumit tip de reţea. Fiecare network desprinde din tine felia care-i trebuie şi-ţi cere să elimini restul. Pe măsură ce te branşezi la tot mai multe reţele, pierzi capacitatea "să te aduni", să-ţi angajezi întreaga fiinţă, să-ţi recâştigi integritatea. Se produce o disoluţie a personalităţii organice, întrucât omul, făcut după chipul lui Dumnezeu, nu poate fi epuizat. Suntem mai mult decât snopuri de "îndemânări" lucrative - faimoasele "skills"-uri fără de care nu poţi supravieţui în sistem". Ovidiu Hurduzeu, Sclavii fericiţi, Ed. Timpul, Iaşi, 2005, pp. 47-48.

3 Sf. Maxim Mărturisitorul, Mystagogia, EIBMBOR, Bucureşti, 2000, p. 17.

4 Sf. Maxim Mărturisitorul, Mystagogia, EIBMBOR, Bucureşti, 2000, p. 39.

5 Pr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 1986, p. 48.