Ştiinţa nu poate dovedi inexistenţa lui Dumnezeu

De mai bine de un secol, sociologi, antropologi şi psihologi de renume au susţinut cu tărie că urmaşii lor direcţi vor avea parte de o eră nouă, o eră în care "iluzia" pe care o reprezenta Dumnezeu va fi abandonată pentru totdeauna. Prin anii '60, se afirma tot mai pregnant teza potrivit căreia religia va fi înlocuită în curând de o lume seculară, o lume în care Dumnezeu nu-Şi mai găseşte locul. Însă de atunci până azi, la început de mileniu al III-lea, s-au schimbat multe lucruri. Între timp, religia a revenit în actualitatea spaţiului public, aşa încât pare cel puţin ciudat când te gândeşti că numai cu o generaţie în urmă i se prezicea cu atâta convingere sfârşitul. Scriitorul umanist Michael Shermer a subliniat această realitate încă din anul 2000, arătând că niciodată în istorie nu a fost atât de răspândită credinţa în Dumnezeu în rândurile populaţiei americane. Dumnezeu nu numai că nu a "murit", cum s-a grăbit să afirme filosoful german Friedrich Nietzsche, ba, dimpotrivă, pare mai viu ca niciodată.

Adevărul credinţei creştine nu poate fi demonstrat empiric

Nu de aceeaşi părere este, însă, marele biolog evoluţionist de la Oxford, Richard Dawkins. În viziunea sa, credinţa nu e altceva decât "o încredere oarbă, lipsită de dovezi sau care sfidează dovezile" (R. Dawkins, The Selfish Gene, ed. a II-a, Oxford, 1989, p. 198). Este "ceva rău, tocmai pentru că nu necesită nici o justificare şi nu tolerează nici o controversă" (Idem, The God Delusion, Londra, 2006, p. 308). Desigur, aceste definiţii ale credinţei exprimă întocmai viziunea lui Dawkins asupra lumii. Ele nu reprezintă punctul de vedere creştin asupra credinţei, ci sunt definiţii inventate de biologul de la Universitatea din Oxford, fiind folosite în polemica sa cu religia.

E limpede, Dawkins, asemenea altor atei, priveşte credinţa ca pe un nonsens intelectual. Cei mai mulţi dintre noi ceilalţi, în schimb, suntem conştienţi că nutrim o credinţă şi un set de convingeri al căror adevăr nu ne propunem şi nici nu-l putem demonstra empiric, dar pe care ne dorim să le păstrăm; putem arăta că aceste convingeri proprii sunt justificabile, fără a demonstra, în acest mod, că ele sunt şi dovedite. De altfel, filosofii ştiinţei au subliniat nu de puţine ori că multe dintre teoriile ştiinţifice, de pildă, considerate a fi valabile până în prezent, în viitor ar putea fi abandonate, în momentul în care vor apărea dovezi suplimentare sau vor fi formulate noi interpretări teoretice. Un singur exemplu: oricine poate crede că teoria darwinistă a evoluţiei este în prezent cea mai plauzibilă explicaţie a dovezilor existente; dar aceasta nu înseamnă necondiţionat că este şi corectă. Dawkins însuşi acceptă acest lucru, subliniind, în lucrarea sa Capelanul diavolului, că "trebuie să recunoaştem că este posibil să apară fapte noi, care să-i oblige pe urmaşii noştri din secolul al XXI-lea ori să renunţe la darwinism, ori să-l modifice în aşa măsură, încât să nu-l mai recunoaştem" (Idem, A Devilâs Chaplain: Selected Writings, Londra, 2003, p. 81).

Oamenii de ştiinţă atei susţin că ştiinţa a dovedit deja inexistenţa lui Dumnezeu, aşa încât ateismul rămâne singura opţiune a omului serios, progresist, gânditor. Numai că lucrurile sunt cu mult mai complexe. De pildă, cel mai mare biolog evoluţionist al Americii, profesorul Stephen Jay Gould de la Universitatea din Harvard, respinge orice tentativă pripită de a pune semnul egalităţii între convingerile atee şi reuşita ştiinţifică. În lucrarea sa Pietrele vremurilor, bazându-se pe credinţa şi convingerile religioase ale unor biologi evoluţionişti de renume, profesorul Gould sublinia: "Ori jumătate dintre colegii mei sunt sinistru de proşti, ori, dacă nu, ştiinţa darwinismului este pe deplin compatibilă cu convingerile religioase convenţionale şi în aceeaşi măsură compatibilă cu ateismul" (vezi S.J. Gould, "Impeaching a self-appointed judge", în: Scientific American, vol. 267, nr. 1 ş1992ţ, pp. 118-121; pe larg Idem, Rocks of Age: Science and Religion in the Fullness of Life, Londra, 2002). Acelaşi punct de vedere îl întâlnim şi în cartea lui Sir Martin Rees, Habitatul nostru cosmic, în care, într-un mod foarte convingător, autorul subliniază că unele întrebări de substanţă transcend ştiinţa, se plasează dincolo de orizontul acesteia (cf. R. Dawkins, The God Delusion, p. 56).

Răspunsul marilor întrebări privind viaţa îl dă credinţa, nu raţiunea

Pe de altă parte, fiecare dintre noi trebuie să recunoască limitele înţelegerii noastre umane, datorate atât orizontului limitat şi limitativ al ştiinţei în sine, cât şi capacităţii limitate a omului de a înţelege (vezi R. Dawkins, A Devilâs Chaplain, p. 19). Nu e ceva neobişnuit că mintea limitată a omului întâmpină obstacole serioase atunci când încearcă să iasă din orizontul lumii experienţei cotidiene. Pe măsură ce mintea omului se străduieşte să acceadă spre ceea ce o depăşeşte, apare ceea ce numim în mod regulat "mister". Şi acest lucru este valabil atât în cazul ştiinţei, cât şi al religiei. De aici rezultă, o dată în plus, că la marile întrebări ale vieţii, dintre care unele sunt şi întrebări ştiinţifice, cum ar fi sensul vieţii sau inexistenţa lui Dumnezeu, nu se poate răspunde cu o măsură oarecare de certitudine. Tocmai de aceea, cel puţin în cazul omului religios, certitudinea nu mai este, până la urmă, asigurată de raţiune, ci de credinţă.

Criticând superficialitatea filosofică a unei mari părţi a scrierilor ştiinţifice contemporane, mai cu seamă în rândul neuroştiinţelor, Max Benett şi Peter Hacker combat concepţii de genul "ştiinţa explică orice". În opinia lor, teoriile ştiinţifice nu pot să "explice lumea", ci doar fenomenele care se observă în lume. Mai mult decât atât, fiindcă nu sunt destinate să facă aceste lucruri, teoriile ştiinţifice nu descriu şi nu explică "totul despre lume", cum ar fi, de pildă, finalitatea ei (M.R. Benett şi P.M.S. Hacker, Philosophical Foundations of Neuroscience, Oxford, 2003, pp. 372-376).

La rândul său, Sir Peter Medawar, un imunolog de la Oxford, căruia i s-a decernat Premiul Nobel pentru Medicină, în cartea sa Limitele ştiinţei analizează felul în care ştiinţa este limitată de natura realităţii. Deşi recunoaşte că ştiinţa este de departe cea mai complexă şi reuşită "întreprindere umană", totuşi el face o distincţie clară între ceea ce el numeşte acele "întrebări transcendente", care, spune el, trebuie lăsate pe seama religiei şi metafizicii, şi întrebările legate de organizarea şi structura universului material (Peter B. Medawar, The Limits of Science, Oxford, 1985, p. 66).

Şi în viziunea lui Gould, "magisteriul ştiinţei" are ca obiect de studiu "domeniul empiric", în vreme ce "magisteriul religiei" are în vedere "chestiunile înţelesului ultim" (R. Dawkins, The God Delusion, p. 56).