Ştiinţele lumii şi înţelegerea duhovnicească

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Religie și știință

Un articol de: Adrian Sorin Mihalache - 19 Iunie 2013

Mărturisirea de credinţă e trăsătura definitorie a oricărei spiritualităţi. În creştinism, mărturisirea de credinţă capătă o deschidere universală, întrucât Adevărul deplin, Dumnezeu întrupat ca om, Se arată întregii umanităţi, împlinind toate căutările şi neputinţele omeneşti şi luminând toate sensurile lumii şi ale vieţii. În Ortodoxie, mărturisirea de credinţă e însăşi viaţa deplină a persoanei şi a oamenilor întreolaltă, în stare de comuniune cu Dumnezu şi între ei. Aceasta întrucât, în forma ei deplină, mărturisirea credinţei ortodoxe nu e altceva decât trăirea şi împlinirea credinţei, o cale a vieţuirii care ne conduce în Duhul, prin Fiul Întrupat ca om, către o tot mai deplină participare la comuniunea de iubire a Persoanelor Treimii.

Un fir neîntrerupt uneşte teologia Părinţilor creştini şi abordările primilor apologeţi cu efortul misionar şi mărturisitor al Apostolilor: Afirmarea lui Hristos - Fiul lui Dumnezeu, drept Calea şi Adevărul, Viaţa şi Lumina lumii, descoperire deplină a lui Dumnezeu arătată tuturor oamenilor. Pentru iudei, Fiul lui Dumnezeu întrupat ca om, Iisus Hristos, este Mesia, Cel ce împlineşte aşteptările poporului ales, aşteptări păstrate în întreaga tradiţie a Vechiului Testament. Pentru greci, Fiul lui Dumnezeu, Logosul străluminează şi desăvârşeşte înţelesurile întrezărite timp de secole de încordările reflexiei filosofice. Magii, care I se închină, aducându-I jertfă la Naştere, arată că în El se împlinesc şi căutările neamurilor. De-a lungul secolelor, teologia Bisericii va afirma într-un mod ferm şi tot mai cuprinzător că şi legea naturală întipărită în Creaţie, şi Legea Scrisă păstrată de tradiţia iudaică a Vechiului Testament, şi legea întipărită în inima omului, care i-a călăuzit pe păgâni, conduc toate, şi fiecare în parte, către El şi sunt împlinite în El. Întruparea ne descoperă că „în El vieţuim, ne mişcăm şi suntem“ (Fapte 27, 18), tot aşa cum, în lumina Întrupării Lui, înţelegem că întreaga Creaţie e operă divină, făcută „întru El ... prin El şi pentru El“ (Romani 1, 16).

Adevărul deplin al Bisericii luminează lumea şi viaţa

Cuprinderile acestea ale lumii sunt prezente dintru început. Sfântul Apostol Pavel afirmă în Epistola către Galateni: „Astfel că Legea ne-a fost călăuză spre Hristos, pentru ca să ne îndreptăm din credinţă“ (3, 24). Şi, mai cuprinzător, el afirmă în Epistola către Romani: „păgânii care nu au lege, din fire fac ale legii, aceştia, neavând lege, îşi sunt loruşi lege, ceea ce arată fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia conştiinţei lor şi prin judecăţile lor, care îi învinovăţesc sau îi şi apără“ (Cap. 2, 14-15). Urmând acestei perspective, Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful cuprinde cu îndrăzneală toate strădaniile omeneşti, punându-le în legătură cu Adevărul creştin. „Lucrurile care s-au spus cu dreaptă judecată de către oameni ne aparţin nouă creştinilor“ (2 Apologetica 13.4). Taţian Asirianul, Atenagora, Teofil al Antiohiei vor dezvolta tot mai mult şi în detalii tot mai fine această amplă decodificare creştină a gândirii filosofice greceşti. Deopotrivă cu exprimarea unei critici articulate a politeismului grec, părinţii apologeţi preiau, în mod selectiv, multe concepte şi afirmaţii ale filosofiei, conferindu-le înţelesuri noi, cuprinzătoare, în lumina unei tot mai viguroase învăţături despre Logos, dezvoltată organic din Adevărul Revelat, în cuprinsul vieţii Bisericii. În aceeaşi linie, Clement Alexandrinul exprima convingerea că „Dumnezeu este izvorul tuturor lucrurilor bune“. „Filosofia, scrie el, le-a fost dată grecilor înainte de toate şi fără ocolişuri, până ce Domnul urma să-i cheme la El. Aceasta a fost ca o călăuză care să aducă gândirea greacă la Hristos, aşa cum Legea i-a adus pe evrei. De aceea, filosofia a fost înainte- mergătoare, netezindu-i calea celui care este desăvârşit în Hristos“ (Stromate 1, 5.28).

Paralel însă cu aceste dezvoltări ale reflecţiei teologice, o abordare apologetică distinctă se conturează în cuprinsul culturii latine. Prin Irineu de Lyon şi Tertulian, Biserica formulează mai degrabă critici la adresa filosofiei, considerând-o, cu temei, drept principala sursă a ereziilor. Însă chiar şi apologeţii latini recunosc în păgâni o anumită întrevedere a Adevărului, fără a o pune însă pe seama logosului din om, aşa cum procedau de regulă apologeţii greci, ci pe suflarea divină, existentă în fiecare făptură urmaşă a lui Adam.

Regăsim în toate aceste abordări o dublă perspectivă. Pe de o parte, este evidentă grija Apostolilor şi Părinţilor apologeţi de a păstra învăţătura deplină despre Adevărul Revelaţiei, respingând explicit şi motivat tot ceea ce nu este în conformitate cu învăţătura de credinţă mărturisită de Biserică. Pe de altă parte, este evident interesul pentru cultura, ştiinţa şi filosofia vremii, receptate de fiecare dată pe temeiul că Adevărul deplin al Bisericii le cuprinde şi le luminează pe toate.

Puterea înţelegătoare a raţiunii omeneşti în lumina vieţii duhovniceşti

Întreaga Creaţie şi toate strădaniile omeneşti de cunoaştere, dar şi reflecţia filosofică privitoare la viaţă pot fi relevante în ordine spirituală. Sfântul Vasile cel Mare afirmă că „lumea nu a fost concepută la întâmplare, ci cu un scop util şi ca să procure tuturor fiinţelor un mare avantaj, de vreme ce ea este în mod real şcoala fiinţelor raţionale şi locul în care suntem educaţi în cunoaşterea lui Dumnezeu (Hexaemeron, par. 2). O expresie limpede a acestei convingeri găsim şi la Sfântul Grigorie de Nyssa, în legătură cu un episod biblic bine cunoscut. Când evreii sunt eliberaţi din robia egiptenilor, poporul primeşte îndemnul divin să plece fără să restituie lucrurile împrumutate. În mod inspirat, Sfântul Grigorie de Nyssa găseşte aici un înţeles privitor la raportul dintre păgânism şi creştinism, care exprimă raportarea la cultura lumii. În păstrarea bunurilor egiptenilor de către evrei, Sfântul Grigorie de Nyssa înţelege îndemnul ca „acela care caută viaţa liberă prin virtute să obţină şi bogăţia culturii profane, cu care se laudă cei ce sunt străini de credinţă“. Filosofia morală şi cea fizică, geometria şi astronomia şi activitatea logicii, ca şi cele pentru care se ostenesc cei ce nu aparţin Bisericii, cel care este călăuza noastră între virtute porunceşte să fie luate de la cei care sunt bogaţi între egipteni şi să fie folosite, pentru că se vor dovedi utile la momentul oportun, atunci când va trebui împodobit cu bogăţia raţiunii divinul templu al tainei (Cateheze II, 112-115).

Dumnezeu a făcut lumea, înzestrând pe om cu simţuri şi cu raţiune capabile să-i sesizeze ordinea şi frumuseţile. Sfântul Maxim Mărturisitorul va spune şi el, în continuarea acestor consideraţii, că efortul cunoaşterii lucrurilor lumii prin intermediul raţiunii curăţite de patimi îl poate călăuzi pe om înspre desluşirea unei legi naturale întipărite în sine şi în Creaţie, şi că prin acestea el poate ajunge să înţeleagă faptul că există un Creator a toate.

Gândirea şi viaţa teologică au o reală consideraţie pentru întreaga Creaţie şi pentru întreg câmpul cunoaşterii omeneşti. Înţelegem aceasta întrucât în scrierile Părinţilor nu sunt atent observate doar tradiţia şi istoria poporului ales, ca parte a istoriei mântuirii, care consemnează lucrarea lui Dumnezeu. În cuprinsul istoriei mântuirii sunt primiţi şi grecii cu tradiţia lor filosofică. Găsim exprimată limpede această înţelegere într-un alt loc din Sfântul Grigorie de Nyssa. El asumă critic monoteismul iudaic şi politeismul grec, în raport cu care delimitează creştinismul: „Adevărul, scrie el, se află undeva la mijloc, între aceste două concepţii, pe de o parte distrugerea tuturor ereziilor, iar pe de altă parte, acceptarea a ceea ce este folositor din fiecare. Dogma iudaică este distrusă prin acceptarea Logosului şi prin credinţa în Duhul Sfânt, în timp ce eroarea politeistă a şcolii elenistice este făcută să dispară prin unitatea firii divine care anulează noţiunea de pluralitate. Şi iarăşi, din concepţia iudaică, să păstrăm unitatea firii; iar din cea greacă, numai distincţia în privinţa persoanelor… Este ca şi cum numărul Treimii ar fi o îndreptare în cazul celor care greşesc faţă de Unul, iar afirmarea unităţii pentru cei ale căror credinţe sunt răspândite printre nenumărate zeităţi“ (Cateheza 3).

Adevărul de credinţă este ireductibil la raţiune

În acelaşi timp însă, Dumnezeu este mai presus de întreaga realitate a Creaţiei şi dincolo de tot ceea ce eforturile omeneşti pot desluşi în ea. De aceea, pentru cunoaşterea şi experierea Lui sunt necesare o dezlipire de lume, de întrebuinţările ei pătimaşe, şi un efort de înălţare a omului mai presus de cele sensibile şi de puterile de înţelegere ale raţiunii. Sfântul Grigorie de Nazianz recomandă, de exemplu, părăsirea lumii şi importanţa curăţirii trupului de nălucirile aduse de patimi, pentru o viaţă „mai presus de lucrurile care se văd“, tocmai ca omul să poată purta „mereu pure în ele însele imaginile lui Dumnezeu“ (Cuvântări 20, 1), care sunt altceva decât ea. Experierea lui Dumnezeu, va spune şi Sfântul Maxim, ca prezenţă personală desăvârşită şi iubitoare, rămâne în afara tuturor înţelesurilor şi descoperirilor despre El culese din lume. „Legea naturală, scrie Sfântul Maxim Mărturisitorul, înfăţişează (prin aspectele ei naturale) ţesătura armonioasă a universului ca pe o carte ce are, drept litere şi silabe, corpurile deosebite şi îngroşate prin întărirea multor calităţi, care sunt cele dintâi şi mai apropiate în raport cu noi; iar drept cuvinte, calităţile generale care sunt mai departe şi mai subţiri. Din acestea, prin citirea lor, se desprinde în chip înţelept Cuvântul (Raţiunea) Care le conturează şi e conturat în El în chip negrăit. Acestea ne dau cunoştinţă numai că este, nu şi ce este, şi prin combinarea bine-credincioasă a diferitelor chipuri ne ridică la o idee unică a adevărului ce ni se oferă spre a fi cugetat, pe potriva lor, prin cele văzute, ca Creator. (Ambigua, §27, pp. 91-92). Contemplând raţiunile divine aşa cum sunt ele prezente în lucruri, Părinţii „au distins în mod neîmpărţit întregimea universului (...) şi aplicând cu măiestrie categoriile cugetării, au cunoscut cauza din cele cauzate în chip diferit şi au înţeles că aceasta este, şi este înţeleaptă, şi este vie. Şi au învăţat de aici desăvârşita, dumnezeiasca şi mântuitoarea raţiune despre Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, prin care au înţeles tainic nu numai raţiunea existenţei cauzei, ci s-au iniţiat binecredincios şi în modul subzistenţei ei“ (Ambigua &28, p. 201).

Aşadar, Adevărul credinţei este ireductibil la raţiune. Credinţa şi cunoaşterea lui Dumnezeu se situează mai presus de raţiune, neputând fi întru totul tălmăcite de ea. Într-un comentariu al episodului biblic în care Moise primeşte poruncile, regăsim acest reper al abordării patristice cu referire la credinţă. Când Moise este îndemnat să descalţe picioarele, la întâlnirea cu Dumnezeu, Sfântul Grigorie de Nyssa scrie că aici se întrevedea că „nu este îngăduit picioarelor încălţate să urce către înălţimea aceea unde se vede lumina adevărului, ci trebuie să fie îndepărtat de la temelia sufletului învelişul de piele moartă cu care a fost înfăşurată firea omenească atunci când, prin neascultarea voii divine, am rămas goi. (...) Acest lucru mi se pare că l-a învăţat marele Moise să-l cunoască, în acea arătare dumnezeiască, anume că nimic din câte cad sub simţuri şi din câte se cunosc prin înţelegere nu subzistă cu adevărat afară de Fiinţa mai presus de toate, care e cauza tuturor şi de care atârnă toate“1. Sfântul Maxim Mărturisitorul va afirma şi el: „Cunoştinţele lucrurilor îşi au raţiunile proprii împreunate în mod natural cu ele, spre demonstrarea lor. Prin acestea ele primesc în chip natural definiţia lor. Dumnezeu însă este crezut numai că există, pe baza raţiunilor din lucruri. Dar El dăruieşte celor evlavioşi o credinţă în existenţa Lui, mai întemeiată decât orice demonstraţie. Căci credinţa este o cunoştinţă adevărată, întemeiată pe principii ce nu pot fi demonstrate, ca una ce este temelia lucrurilor mai presus de minte şi de raţiune2.

Dumnezeu este deci pretutindeni prezent în lume, „având înlăuntrul Său toate lucrurile“, dar este, în acelaşi timp, mai presus de ea. Întreaga învăţătură creştină face, prin aceasta, un exerciţiu de cuprindere a lumii, exprimând o amplă decodificare a prezenţei şi lucrării lui Dumnezeu în ea, deopotrivă cu afirmarea că El este mai presus de ea şi de tot ceea ce putem înţelege din ea.

Înţelesurile Scripturilor şi ale Creaţiei luminate de Duhul Sfânt

Înainte de Învierea Sa, Hristos transmitea învăţătura prin comunicare exterioară, vorbind ucenicilor sau mulţimilor, adresându-li-se lor, direct prin simţurile lor. Duhul Sfânt lucrează, după Întruparea lui Hristos, în mod interior omului, prin Botez, Mirungere şi celelalte Taine3. Prin har, înţelesurile celor din Creaţie, precum şi ale celor din Scriptură devin sesizabile într-un mod mai pregnant. Dacă exprimarea credinţei şi viaţa spirituală sunt indispensabil legate de asigurarea unei lecturi şi a unei interpretări corecte a Creaţiei şi Scripturii4, ca logoi (cuvinte ale lui Dumnezeu adresate oamenilor), tradiţia ortodoxă este fără echivoc: hermeneutica acestor logoi este lucrarea Sfântului Duh. Harul face posibilă înţelegerea de către Apostoli a realităţilor dumnezeieşti. „Nu poate exista o vedere înţelegătoare decât în Duhul Sfânt. Lucrarea hermeneutică a Sfântului Duh apare absolut necesară pentru înţelegerea deplină şi corectă de către om a adevăratului Dumnezeu şAutorulţ, a adevărului despre sine şcreatură după chipul Luiţ şi despre lume şopera Luiţ“5. Mai mult, Duhul Sfânt nu este doar Cel ce învaţă înţelesurile textului cărţilor sfinte ale Scripturii, ci descoperă şi înţelesurile cu privire la noi înşine, dar şi pe cele cu privire la întreaga Creaţie. „Cea mai importantă şi cea mai reală mângâiere a Apostolilor va veni din cunoaşterea realităţilor fundamentale privitoare la existenţă şi la lume, [...] Mângâietorul este [...] Duhul Adevărului, care are de fiecare dată o funcţie explicativă“6.

Cuvântul lui Dumnezeu făcut om, Răstignit şi Înviat, poate aduce pe om în stare de comuniune cu El, trecând peste opacitatea lucrurilor sensibile şi de limitele cuvintelor scrise ale Scripturii. Părintele Stăniloae scrie că această libertate a lui Hristos, de a Se mişca şi de a Se comunica oamenilor, dincolo de condiţionările lumii create şi a cuvintelor ei, S-a arătat în trecerea Lui prin uşile încuiate, după Învierea Lui. Trupul şi Sufletul Lui, pline de Duhul Sfânt, dau putinţa trupurilor şi sufletelor oamenilor să depăşească marginile sensibile ale lucrurilor şi limitările cuvintelor Scripturii. Nici literele Scripturilor, nici cele văzute ale lumii Create, nici simţurile noastre nu mai sunt „uşi încuiate pentru intrarea acestui Cuvânt la mintea noastră şi a acestei Persoane în comuniune cu noi“7, pentru că Acelaşi Duh Sfânt străbate şi lucrurile lumii create, şi cuvintele Scripturii şi sălăşluieşte acum şi în om, dezvăluind înţelesurile Creaţiei şi Scripturii.

Note: 1 ‑Viaţa lui Moise, PSB 29, p. 42.

2 ‑Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete gnostice (întâia sută), Filocalia, vol. 2, EIBMBOR, Bucureşti, 2008, pp. 158-159.

3 ‑Pr. Constantin Coman, Erminia Duhului, Editura Bizantină, Bucureşti, 2002, p. 58.

4 Ibidem, p. 10.

5 Ibidem, pp. 76-77.

6 Ibidem, p. 49.

7 ‑Pr. Dumitru Stăniloae, nota 142, în Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, 28, p. 197.