Cuviosul Gherasim de la Tismana, om duhovnicesc și misionar

Vocația martirică a neamului nostru este confirmată prin jertfa miilor de mucenici osândiți pe nedrept la răscrucile greu încercate ale istoriei. În acest sinaxar însemnat cu sângele jertfei de credință se găsește și părintele protosingher Gherasim Iscu, ultimul stareț al Mănăstirii Tismana.

Poporul român a fost dintotdeauna întărit de luminoasele exemple ale înainta­șilor, care au strălucit prin demnitate, hărnicie și mai ales prin devotamentul față de credința stră­moșească. Este de ajuns să ne amintim de pilda marelui domnitor și sfânt Constantin Brâncoveanu pentru a avea înaintea ochilor o candelă aprinsă de suflet autentic românesc. Jertfa aproape inegalabilă a acestui mare martir al Ortodoxiei s-a înmulțit ca pildă în sufletele celor ce mai târziu, învăluiți de altfel de încercări vrăjmașe, au reușit să-L mărturisească cu demnitate pe Hristos înaintea prigoanei și să-L păstreze viu pentru veș­nicie. Dacă marele domnitor al Țării Românești a îngenuncheat prin jertfa sa imperiul semilunii, martirii temni­țelor comuniste au înfrânt în lanțurile lor fiara ateismului prigonitor (cf. pr. acad. Niculae M. Popescu, Viața și faptele Domnului Țării Românești Constantin Brâncoveanu, Ed. Basilica, București, 2014).

Sinaxarul sfinților români este mai bogat de anul acesta cu șaisprezece nume de mărturisitori, originari din toate colțurile țării. În această binecuvântată rânduială a Bisericii noastre Ortodoxe, se pomenesc la loc de cinste doi cuvioși mărturisitori din Oltenia: Visarion de la Lainici și Gherasim de la Tismana. Despre ultimul dintre ei vom vorbi în cele de mai jos, socotindu-l după data nașterii sale în ceruri cel mai aproape de praznicul cel mare al Nașterii Domnului. În fapt, întreaga viață a părintelui Gherasim Iscu a fost o naștere continuă în credința și slujirea jertfelnică a Mântuitorului Hristos.

Purtări frumoase de creștere și devenire duhovnicească

Părintele protos. Gherasim Iscu s-a născut în localitatea Poduri, județul Bacău, la data de 21 ianuarie 1912. Părinții săi, Grigore și Elena Iscu, erau oameni evlavioși, cu rânduială de rugăciune și părtășie permanentă la Sfânta Liturghie. De aceea, la Taina Sfântului Botez l-au rânduit să primească numele tatălui. Își va aminti cu bucurie și va mărturisi mai târziu despre icoana luminoasă a părinților săi: „Când am fost întrebat ca student la Teologie cine a fost îndrumătorul meu spiritual, am spus: tata! Tatăl meu a plecat în armată cu o icoană a Mântuitorului cu Maica Domnului şi după 13 ani s-a întors acasă cu aceeaşi icoană. Tata, când eram acasă, la o anumită vârstă, în clasa a II-a, a III-a, ne scula la 12 noaptea şi făceam rugăciuni, acatiste și citeam la Psaltire” (din însemnările Mănăstirii Tismana). În exemplul familiei, tânărul Grigore și-a descoperit așadar vocația duhovnicească. Pașii spre mănăstire i-au fost însă călăuziți de un mare părinte duhovnicesc, arhimandritul Glicherie Lovin, consătean de-al său, mai târziu și el stareț al Tismanei. Așa se face că, la numai 12 ani, tânărul Grigore Iscu din Poduri bate la poarta Mănăstirii Bogdana, unde se închinoviază ca frate.

Dragostea de rugăciune s-a împletit cu preocuparea pentru învățătură, între anii 1925 și 1928 reușind să urmeze cursurile Seminarului Teologic de la Neamț. La scurt timp, școala se desfiin­țează și este obligat să se transfere la Liceul „Principele Ferdinand” din Bacău și în cele din urmă la Seminarul Teologic din Bucu­rești. Au urmat anii stu­denției la Facultatea de Teologie din Bucu­rești, de asemenea frag­men­tați în contextul neajunsurilor vremii. Reușește însă să-și încheie studiile abia în anul 1942, numărându-se printre fruntașii gene­rației sale (cf. Fabian Seiche, Martiri și mărturisitori români din secolul XX. Închisorile comuniste din România, ediția a II-a îmbu­nătățită, Ed. Agaton, Făgăraș, 2014, pp. 305-307).

Peregrinările monastice

În slujirea călugărească ajunge să fie tuns ca monah la Tismana (1932), primind astfel numele de Gherasim. Tot aici este hirotonit ca ierodiacon (1932) și mai apoi ca ieromonah (4 ianuarie 1935). La 15 aprilie 1937 preia ascultarea de egumen al mănăstirii vâlcene Arnota, unde întreprinde mai multe lucrări administrative însemnate. Din 1939 vine la Mănăstirea Cernica, unde este angajat pe post de bibliotecar-contabil, având de asemenea atribuții la Seminarul Teologic Monahal de aici. În acest context zidește legături de suflet cu părintele Teoctist Arăpașu (viitorul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române) și cu profesorul Firmilian Marin (viitorul Mitropolit al Olteniei).

Părintele Gherasim Iscu leagă de asemenea o prietenie strânsă cu Mitropolitul Nifon Criveanul al Olteniei și, în data de 1 aprilie 1942, cu ascultarea acestuia, pleacă în misiune în Transnistria. Aici se evidențiază printr-o activitate misionar-pastorală complexă, ctitorind biserici, învățând și predicând în limba română. În anul 1943 revine în țară, fiind numit de Mitropolitul Nifon ca stareț al Mănăstirii Tismana, locul unde primise îngerescul chip al călugăriei. Este numit de ­asemenea în postul de exarh al mănăstirilor din Oltenia. Va mărturisi ulterior legătura de suflet pe care a avut-o dintru început cu moște­nirea isihastă a Cuviosului Nicodim cel Sfințit de la Tismana: „Nefiind de vreme îndelungată legat de altă mănăstire, dar voind a îmbrăca schima monahală pentru care mă pregătesc în şcoala ce urmez, mi-am ales locul de care sufletul mi se simțea atras mai mult şi care-mi insufla mai mult respect şi devotament pentru drumul ce-l voi călca” (din însemnările ­Mănăstirii Tismana).

Transnistria - un periplu inițiatic

Experiența misionară din Transnistria l-a zidit foarte mult pe ieromonahul Gherasim. Din încredințarea părintelui său duhovnicesc, el pornește într-un periplu pe cât de necesar, pe atât de primejdios. Ar putea fi socotit ca un periplu inițiatic, a cărui miză era mântuirea miilor de credincioși aflați sub opresiunea bolșevică. S-a stabilit mai întâi în orașul Balta, unde a slujit în biserica Mănăstirii Păsățel. Din mărturiile culese în arhiva Mănăstirii Tismana aflăm că „aici a luat pentru prima dată contact cu credincioşii ortodocși pe care i-a călăuzit până la sfârșitul șederii sale în aceste locuri. ­Evlaviosul ieromonah a înfiinţat, cu multă trudă şi sacrificii, o nouă mănăstire de monahi la ­Berşad, unde a fost numit şi stareţ. Totodată, împreună cu ieromonahul Sebastian Tocilat, a pus temelie unui nou schit în apropierea Mănăstirii Păsățel, în judeţul Râbniţa”. În consecință, lucrarea misionară pe care a împlinit-o în Transnistria, în pofida nenumăratelor lipsuri materiale, a fost descrisă de părintele Gherasim ca „una dintre cele mai frumoase ima­gini din viaţa mea”. Legăturile duhovnicești pe care le-a închegat cu credincioșii de dincolo de Prut n-au încetat nici după reîntoarcerea sa la vatră. Mărturia sa de mai târziu arată limpede puternica legătură duhovnicească și roadele ei, prin care s-a legat pentru totdeauna cu sufletul și numele de aceste meleaguri: „Credincioşii de acolo mi-au scris la Tismana, după plecarea mea. Am fost un slujitor fără tobe şi surle, căutând ca toată dragostea mea să răspund cinstit şi sincer la neţărmurita iubire ce mi-o arătau acei oameni, la care credinţa şi omenia nu erau cuvinte de ocazie, ci calităţi ce izvorau din fiinţa lor. Am mers până acolo cu ataşamentul meu faţă de ei, încât nu cruţam nici zilele, nici nopţile, pentru ca să le dau o mână de ajutor, ajungând şi preferând să nu am o poziţie deloc opozabilă administraţiei româneşti, care tolera şi încuraja multe greşeli, decât să nu mai vadă oamenii în mine pe preotul lor”. (va urma...)