Un reper în educaţie şi cultură

Marele nostru istoric Nicolae Iorga îndemna la dezvoltarea unei gândiri critice - "Deschide cartea ca să vezi ce au gândit alţii, închide cartea ca să gândeşti tu însuţi!", un punct de reper întâlnit şi în curentele actuale ale educaţiei româneşti, care preia strategiile apusene pentru eficientizarea procesului de învăţare.

Între politicile de motivare adoptate în şcolile franceze, canadiene şi nord-americane1 care se axează pe nevoile elevilor, lucrul pe echipe (proiectele de grup), responsabilizarea în funcţie de competenţele specifice, se încurajează dezvoltarea unui spirit critic pe fundalul unei atmosfere destinse şi deschise în relaţia profesor-elev. Un profesor universitar, A. A., spunea că rolul instituţiilor de învăţământ superior constă în formarea "spiritului critic, în primul rând, şi capacitatea de a şti cum să citeşti o carte. Pare un lucru simplu. În realitate, cel mai dificil este ceea ce pare cel mai simplu: spiritul critic şi ştiinţa de a purta un dialog într-o lume în care celălalt nu mai este dispus să te asculte".

Valenţele duhului filocalic în educaţia de înaltă clasă

Formarea gândirii critice constituie unul dintre actualele obiective ale învăţământului liceal şi universitar, un imperativ acut pe fondul unei societăţi cu o mult prea largă ofertă de informaţii care aduce la un loc valorile unei vieţi într-un duh al omului frumos, care se orientează către celălalt, inclusiv prin cultivarea unei educaţii de clasă versus principiile omului comod, autosuficient şi, deci, egocentrist. Observată din exterior, gândirea critică se fundamentează pe anumite condiţii de bază, cum ar fi: independenţa, informaţia percepută ca punct de referinţă, şi nu ca scop, punerea întrebărilor şi rezolvarea problemelor ridicate, fundamentarea pe argumentaţii raţionale, orientarea spre social - unde prezenţa celorlalţi participanţi este necesară, rostul lucrului în echipă, în perspectiva feedback-ului2. Acestea îl învaţă pe tânăr să nu accepte orice i se spune ca fiind bun, ci îi cultivă un simţ al acuităţii şi al vigilenţei. Pe de altă parte, un spirit critic este capabil să observe şi nuanţe foarte fine, deopotrivă pozitive sau negative, adică să perceapă particulele de frumos potenţial sau existent deja acolo unde predomină haosul şi particulele de nefiresc dintr-un mediu aparent select.

Cu alte cuvinte, după cum găsim în scrierile părinţilor neptici, acest spirit critic nu este altceva decât discernământul, acea trezvie care te învaţă să vezi oamenii, fenomenele şi întregul mediu înconjurător întocmai precum este întru adevăr, şi nu supus unor judecăţi omeneşti pervertite de patimile personale. Însă pentru cultivarea discernământului, se cere o renunţare la eul nostru, la tot ceea ce ne ţine legaţi de materie, pentru ca nu cumva acest ataşament să ne corupă judecata. Mintea se poate ridica deasupra lucrurilor numai atunci când este liberă, independentă de materie, adică atunci când nimic nu ne poate influenţa sau constrânge dreapta judecată. În aceste condiţii, ea ajunge să vadă totul în esenţă, simplu, deci fără să se complice cu factori care o pot perturba, în cazul în care este amăgită de vreo plăcere. Este ceea ce Sfântul Maxim Mărturisitorul numeşte "retragerea minţii din cele multe, prin raţiunea simplă şi unitară, ajungând la o înţelegere simplă, clară"3. Mai departe ni se explică neştiinţa ca fiind cauzată de gravitarea minţii noastre în jurul celor nestatornice, în jurul unui aparent temporar atractiv şi convenabil4.

Discernământul - unitatea lui "a fi" întru adevăr

Este necesar ca fiecare om să-şi conştientizeze rolul său unic care îi revine în viaţa universului, pentru ca ulterior să păstreze aceeaşi optică a unui duh unitar, a ceea ce psihosociologii numesc spiritul de echipă. Chiar dacă avem sarcini şi responsabilităţi distincte, este important să conştientizăm aportul personal la întreg. Prin asumarea unicităţii rolului personal în lume, fiecare persoană îşi va a-precia munca sa numai dacă îi acordă un sens specific şi puternic: astfel îşi va da silinţa să atingă performanţe pe măsură ce exigenţele locului de muncă răspund nevoilor personale, fie de suprafaţă, fie de profunzime. Un exemplu elocvent îl găsim în responsabilitatea celor din paria, în Hinduism, care se dovedesc a fi indispensabili ca forţă de muncă, în pofida faptului că nu sunt incluşi în nici una dintre cele patru caste.

Fără această clasă de oameni care se ocupă de salubritate şi alte sarcini periferice, membrii celorlalte patru caste ar avea de suferit - pe fundalul mizeriei apar multiple boli, iar consecin-ţele aferente se pot intui de la sine.

Însă pentru a creşte, pentru a performa se pretinde o autoevaluare care se construieşte pe feedback-ul primit de la cei din jurul nostru. Mai exact, este vorba de răspunsul, reacţia oferită de interlocutorii noştri direcţi sau indirecţi. Un feedback pozitiv sau constructiv potenţează rata de încredere în propriile forţe, nu în sensul autosuficienţei, şi stimulează orientarea persoanei către performanţă.

Însuşi Apostolul Pavel îndemna la a lucra, a ne asuma munca noastră cu deplină conştiinţă, nu din teama de a fi sancţionaţi, pentru ca "nimănui cu nimic nu fiţi datori, decât cu iubirea unuia faţă de altul; că cel care iubeşte pe aproapele a împlinit legea" (Ro 13, 5-8).

Totuşi, există persoane cu o stimă de sine scăzută, care au nevoie de încurajare şi susţinere. Spre exemplu, o universitate care urmăreşte să atragă studenţi capabili (fiecare student deţine un potenţial care este sau nu valorificat) are în vedere o strategie de menţinere a motivaţiei, adică de stimulare continuă, astfel încât să determine o atitudine consecventă şi perseverentă manifestată în formarea personală şi profesională a studentului. În acest sens, psihologia cognitivă fortifică rolul motivaţiei interioare - forţa lăuntrică - şi al comunităţii sociale în procesul de învăţare. Deşi se face uz şi de stimuli externi de recompensare precum burse, reduceri la transport şi alte facilităţi, preferabilă este abordarea unui etos de colaborare, de comunicare destinsă între profesori şi studenţi decât întreţinerea unui spirit competitiv negativ, de permanentă polemică între cele două grupuri.

Astfel, adaptat la orice context socio-profesional, omul se dezvoltă în cadrul unei comunităţi pe măsură ce primeşte şi reacţii adecvate, deci pe măsura eforturilor sale. Creştem împreună, ne împărtăşim unii altora, ne comunicăm reciproc, ne încurajăm. Desigur, în realitatea imediată există foarte multe cazuri care infirmă idealul feedback-ului circular, un climat favorabil, însă de aceea se cere din timp cultivarea discernământului pentru a extrage ceea ce ne este de folos spre creşterea lăuntrică şi dezvoltarea profesională.

Cultura greacă, o cultură înscrisă între substraturile mentalităţilor europene, ne aduce la cunoştinţă prin cuvintele lui Socrate (în dialogul platonician Charmides) că înţelepciunea, frumuseţea sufletului se confirmă în forma unei stări de aşezare lăuntrică, de sfială, de liniştire a impulsurilor şi de străvedere, am adăuga noi în duhul filocalic.

Note: 1 Barbara Gross Davis, "Motivating students", in Tools for teaching, University of California, Berkeley http://honolulu.hawaii.edu /intranet/committees/FacDevCom/guidebk/teachtip/motiv.htm, 12.04.2011.

2 Conf. prof. dr. Daniela Creţu, Dezvoltarea motivaţiei învăţării, Ed. Psihomedia, Sibiu, 2003.

3 Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, trad. Şi cu note adăugate de pr. profesor Dumitru Stăniloae, IBMBOR, Bucureşti, 2006, p. 447.

4 Ibidem.