Vocaţia personală şi criza identitară

Mai presus de criza financiară, omenirea traversează o perpetuă criză de identitate în căutarea sinelui pierdut. Recunoaşterea nevoii de stimă a fost anticipată încă din Antichitate. În Republica lui Platon, Socrate explica constituţia sufletului din trei componente: a dorinţei, a raţiunii şi a thymos-ului (gr. însufleţire). În fapt, thymos-ul reprezintă partea "mândră" a personalităţii umane, cea care pretinde recunoaşterea demnităţii personale de către ceilalţi. Astfel, thymos-ul se traduce ca fiind adevăratul mobil din spatele intereselor economice. Economiştii văd, în general, sursa motivaţiei în utilitatea unei anumite acţiuni, însă ceea ce determină pe cineva să se angreneze în acţiune este nevoia de "bunuri poziţionale" 1 , adică de o recunoaştere a statutului său 2. Demnitatea umană, însă, se rezumă oare la aceste bunuri poziţionale? Ce ascund, în fapt, năzuinţele de afirmare?

Stima de sine este percepută, în termeni psihologici, drept componenta de bază a sănătăţii emoţionale, care cuprinde deopotrivă încrederea în sine şi acceptarea propriului sine. În acest sens, se vorbeşte despre două componente-cheie, respectiv sentimentul de a fi iubit şi acceptat de către ceilalţi, iar pe de altă parte, simţul competenţei în domeniul profesional şi rezolvarea problemelor în mod independent3, fapt ce dă mărturie pentru tăria caracterului personal. Stima de sine începe să se formeze încă din copilărie, astfel încât comportamentul şi atitudinea părinţilor, precum încurajarea şi investirea într-un talent al copilului, devin factori cu un impact profund asupra dezvoltării lăuntrice ulterioare.

Schimbările fizice şi emoţionale din prima fază a adolescenţei reprezintă alte noi provocări cu care se confruntă omul în devenirea sa, pe linia stimei de sine4. Treptat, aderenţa la grup devine una dintre nevoile specifice vârstei, unde percepţia prietenilor asigură adolescentului un anumit statut atât faţă de aceştia, cât şi faţă de sine însuşi. Mai târziu, această trebuinţă se reia la locul de muncă, adică în domeniul profesional, unde persoana învaţă să concilieze nevoia de socializare - conlucrarea în echipă sau relaţionarea cu ierarhia - şi afirmarea de sine printr-un comportament competitiv.

Pentru omul înţeles ca fiinţă liberă, definirea stimei ca potenţial al afirmării de sine comportă un aspect oarecum nefiresc. Atunci când vrem să ne afirmăm spunem, în fapt, că vrem să ieşim din anonimat, să ne individualizăm, să ne remarcăm printr-un aşa-numit comportament original, să fim cineva prin ceea ce facem, printr-un statut recunoscut în plan social. Paradoxal, însă, într-un asemenea moment de criză identitară nu facem decât să ne afundăm mai mult în ceea ce scrierile filocalice denumesc kenodoxia (gr.), adică slava deşartă, vanitatea. Astfel, autoafirmarea se manifestă, mai curând, ca o înrobire a sinelui, prin imperativul proiectării unei imagini perfecte despre noi înşine în afară: vrem să demonstrăm celorlalţi că merită să fim stimaţi, apreciaţi, lăudaţi şi astfel uităm cine suntem, ne cosmetizăm în funcţie de "cerinţele pieţei". Este adevărat că aşa devenim, într-adevăr, cineva pentru societate, dar nu ne mai regăsim, nu ne mai odihnim în propria persoană, pentru că între cine suntem şi cine vrem să părem a fi de dragul de a fi acceptaţi într-un anumit grup se amplifică un conflict intern şi se perpetuează criza identitară. Este posibil chiar ca ulterior să conştientizăm că nu mai ştim cine suntem şi ce dorim cu adevărat.

Merită menţionat aici că slava deşartă nu se rezumă exclusiv la aspecte exterioare precum rangul, frumuseţea, averea concretizată în diverse bunuri de ultimă generaţie pe care le afişăm intenţionat celorlalţi, în ideea că astfel ne alimentăm imaginea ideală. O nuanţă mai fină a kenodoxiei este conturată, nu de puţine ori, chiar de darurile lăuntrice cu care suntem înzestraţi de Dumnezeu, în sensul unei direcţionări greşite a lor, o ratare a ţintei. Cu alte cuvinte, nu realizăm un anume fapt pentru sporul nostru interior, ci doar o emblemă, o etichetă care ne asigură temporar un pretins confort psihic. Ne comportăm virtuos, nu neapărat în chip natural, ci spre slava noastră şi, desigur, în detrimentul slavei lui Dumnezeu.

Aici întâlnim adevărata distincţie dintre stimă şi autoafirmare: când Celălalt este subiectul la care ne raportăm, vom dori să exprimăm frumuseţea Aceluia, să o împărtăşim celorlalţi. Aceasta este şi conduita sfinţilor care L-au slăvit pe Dumnezeu prin pilda propriei vieţi. Dimpotrivă, dacă, vorbind despre altcineva, ne punem pe noi înşine în lumină, atunci avem de-a face cu o viziune egocentristă asupra vieţii, cu o viaţă trăită pentru noi înşine ca şi cum am fi singuri. Aceasta ar putea explica, fie şi în parte, vehicularea atât de frecventă astăzi a sentimentului de solitudine, de singurătate. (Totuşi, nu trebuie confundată solitudinea cu ceea ce uneori constată asceţii, anume experienţa părăsirii de către Dumnezeu).

Din perspectivă socio-psihologică, pe acest fundal apar o serie de frustrări personale, expresii ale depresiei, ale unui stres generat de obsesia comparării cu celălalt, care ne subjugă libertatea de a fi noi înşine în firescul cu care ne-a dăruit Dumnezeu. De fapt, o perspectivă spirituală dezvăluie că autoafirmarea converteşte în sine un dor nestins după Dumnezeu; focul acesta care ne mistuie fiinţa este deturnat adesea către diferite pofte orientate spre trup, spre materie (patimile), ceea ce s-a numit a fi o substituţie patologică5.

Vocaţia personală şi demnitatea umană

Delimitarea între stimă şi afirmare de sine este foarte fină, mai ales în înţelegerea contemporană a celor două concepte care se află, îndeosebi, sub tutela unei psihologii tot mai constrângătoare, ce restrânge sensul iniţial, profund al stimei de sine. O altă confuzie se produce între stima de sine şi o anumită conduită socială ce aparţine unei etici caracteristice unui grup sau altul, unde încălcarea uneia dintre reguli pretinde asumarea sentimentului de vinovăţie, de ruşine. În acest context, din perspectivă creştină, se impune o precizare: dat fiind că omul a fost făcut de Dumnezeu, stima de sine este raportată la un criteriu ontologic (căci aflăm cum se comportă, în termenii filosofiei, o categorie faţă de alta, partea faţă de întreg, cu menţionarea că, totuşi, fiecare om cuprinde în sine întreg universul), având ca reper faptul că a fost făcut după chipul lui Dumnezeu şi în vederea asemănării cu El. Cu alte cuvinte, ne referim la vocaţia personală a omului, la destinaţia existenţei sale: "fiţi sfinţi, pentru că Eu sunt Sfânt" (I Petru 15-16), "fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel Ceresc desăvârşit este" (Mt.5, 48 ) sau, mai mult, "Eu am zis: dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt" (Ps. 81, 6). Nu de puţine ori se întâmplă ca stima de sine, exprimată în parametrii teologiei, să intre în discordanţă cu stima propusă de societatea contemporană: în timp ce trendul încurajează în mod expres consumerismul prin proiectarea unor nevoi artificiale pentru om (prin inducerea mentală a unui aparent respect de sine alimentat de conţinuturi materiale exterioare, care sunt, până la urmă, snobisme), spiritul filocalic îndeamnă persoana la cumpătare, la venirea în sine pentru a se putea ridica la nivelul demnităţii umane, când se orientează spre ceea ce este într-adevăr vital şi prioritar pentru ea.

Cel mai simplu dar şi cel mai greu exerciţiu este amintirea morţii: să trăim ca şi cum am muri în următoarele clipe şi astfel vom şti să preţuim fiecare persoană pe care o întâlnim, implicit pe noi înşine.

De exemplu, adeseori dezvoltarea unui spirit competitiv exacerbat, care se potenţează şi mai mult în decursul crizelor, aşa-zis economice, se transformă într-o luptă pentru putere sau, contextual, pentru supravieţuire. Comportamentul care derivă din această conjunctură capătă variate valenţe: pe de-o parte, stimulează profesionalismul, competenţa, adică asumarea profesiei şi a statutului de persoană cu toată responsabilitatea implicată, pe de altă parte însă, încurajează corupţia, indicând-o drept alternativa cea mai uşoară de a obţine anumite beneficii socio-economice. Acest confort psihic, care asigură persoanei o stimă socială efemeră, perisabilă, este umbrit de sentimentul vinovăţiei, întrucât conştiinţa nu consimte întotdeauna, la diferitele forme de corupţie pe care le adoptăm în grabă. Deşi atrăgătoare, o astfel de strategie de viaţă ne oferă o perspectivă deformată asupra statutului propriei persoane, amplificând un puternic conflict interior, care, cel mai adesea, declanşează prea răspândita suferinţă a omului contemporan - depresia.

Pe măsura maturizării, începe să ia formă conflictul intrapersonal între "persoana noastră în determinarea de sine şi cerinţele firii noastre căzute (...). Firea ni se dezvăluie treptat, devenind cuprinsul persoanei chemate la deplina stăpânire a propriei firi"6. Drumul devenirii personale, parcurs până la stadiul supranumitei autorealizări, este pavat cu acest conflict lăuntric, care fluctuează. Conflictul se poate acutiza, când ne apropiem de adevăr şi atingem cotele culminante ale identităţii noastre, sau atunci când ne distanţăm prea mult de cine suntem, şi când măştile asumate devin a doua natură. Dar conflictul poate să scadă în intensitate, dacă se realizează regăsirea de sine şi armonizarea conduitelor noastre, adică un acord bun între cuget, cuvânt şi faptă.

Suntem ceea ce iubim

În ierarhia nevoilor realizată de Maslow apare o neclaritate în legătură cu împlinirea personală. Nevoia de stimă şi statut este plasată la mijlocul piramidei, fiind definită prin acumularea realizărilor, competenţei şi obţinerea recunoaşterii. În acelaşi timp, nevoia de autorealizare este prefigurată de realizarea propriului potenţial şi de împlinirea personală (nevoia de a se simţi împlinit). Se observă aici că stima presupune, în concepţia lui Maslow, statutul socio-profesional, iar autorealizarea îmbracă un caracter foarte personal, expresiile acesteia purtând denumirea de experienţe de vârf. Interesant este că într-un asemenea punct culminant de fericire, descris ca "stare temporară, lipsită de orice efort, necentrată pe sine, o stare de perfecţiune şi de realizare a obiectivelor"7, persoana uită de sine şi experiază, într-o oarecare măsură, extaticul, ieşirea din sine. De menţionat că experimentele au indicat contextul variat al autorealizării, diferit de sfera profesională, fapt ce subliniază încă o dată că stima noastră nu depinde atât de statutul social, cât de respectul personal faţă de cine şi cum suntem. O anumită stare extatică este considerată şi de sfinţii părinţi, dar ca expresie autentică a unei stime de sine conturate pe drumul către asemănarea cu Dumnezeu.

În timp ce Maslow sugerează o distincţie clară între stima de sine şi autorealizare, susţinută de psihologia contemporană, tradiţia patristică abordează o altă optică, de fuziune între cele două dimensiuni. Psihologii identifică drept calităţile specifice persoanelor autorealizate chestiuni care ţin de acceptarea sinelui şi a celorlalţi aşa cum sunt deschiderea la critică, stabilirea unor relaţii profunde, asumarea responsabilităţii, competenţa, menţinerea integrităţii personale indiferent de contextul socio-economic, spontaneitatea şi preocuparea de bunăstarea omenirii8 (adică un microcosmos asumat de fiecare persoană în parte). Scrierile filocalice numesc însă demnitate umană, nobleţe sau, într-o formulare mai apropiată de psihologie, stimă de sine. Astfel, gândirea patristică nu face o distincţie între stima de sine şi realizare, dar le situează pe acestea într-un raport subordonat, cuprinzând stima socială, realizarea profesională implicită şi explicită în stima de sine.

Puterea creativă a credinţei, cheia libertăţii personale

În fine, trebuie spus că o componentă importantă a stimei de sine este încrederea în sine. De regulă, se corelează reuşita în viaţă, fericirea cu gradul de încredere în sine9. Este adevărat, crezul propriu are o putere extraordinară asupra devenirii personale, constituind forţa propulsoare a motivaţiei, "combustibilul lăuntric" care rămâne disponibil atât timp cât credem plenar în ţinta noastră. Dar încrederea în sine presupune şi anumite riscuri aferente: dacă ne încredem deplin în propriile puteri sau în anumite persoane, ne confruntăm cu neputinţele şi limitele fiinţei umane aşa cum ies ele la iveală în crizele inerente existenţei noastre tumultuoase, însă, în aceste momente, putem apela cu toată credinţa şi nădejdea în Dumnezeu: "Mai bine este a te încrede în Domnul, decât a te încrede în om. Mai bine este a nădăjdui în Domnul, decât a nădăjdui în căpetenii" (Ps. 117, 8-9) sau, cum găsim în alt loc, "Crezut-am, pentru aceea am grăit, iar eu m-am smerit foarte. Eu am zis întru uimirea mea: tot omul este mincinos!" (Ps. 115, 1-2).

În această ultimă consideraţie, aparţinând psalmistului, ar trebui înţeles faptul că orice om este neputincios şi failibil, încât întreaga noastră credinţă poate fi investită în siguranţă doar într-un Dumnezeu Care Iubire este (I In. 4, 16), precum ni-L revelează Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie şi mărturiile din viaţa sfinţilor şi din viaţa noastră cotidiană. În aceste condiţii putem afirma că suportul încrederii de sine se constituie pe conlucrarea între efortul şi pregătirea profesională, integritatea personală şi credinţa în Dumnezeu. Încât, în ultimă instanţă, şi credinţa, şi încrederea sunt condiţii sine qua non ale reuşitei personale.

Note:

1 Robert Frank, apud Francis Fukuyama, Viitorul nostru postuman. Consecinţele revoluţiei biotehnologice, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 58.

2 Teoria se aplică şi în istorie, unde state precum Ucraina, Slovacia, care au descins din imperii, au urmărit autonomia şi independenţa în ciuda unei scăderi a bunăstării economice – Ibidem, p. 61.

3 Bonnie R. Strickland, executive editor, The Gale Enciclopedia of psychology, Ediţia a II-a, 2001,

pp. 570-571.

4 Ibidem, p. 571.

5 Cf. Jean-Claude Larchet, Inconştientul spiritual sau adâncul neştiut al inimii, Ed. Sophia, Bucureşti, 2009, pp. 234-237.

6 Arh. Sofronie Saharov, Vom vedea pe Dumnezeu precum Este, Ed. Sophia, Bucureşti, 2005, p. 295.

7 Edward E. Smith, Barbara Fredrickson, Geoffrey Lufhes, Susan Nolen-Hoeksema, Introducere în psihologie, Ed. Tehnică, Bucureşti, 2004, pp. 690-692.

8 Ibidem, p. 692.

9 Vezi: http://www.health.harvard.edu/press_releases/importance-of-self-esteem