Frumusețea creației lui Dumnezeu, copleșitoare în manifestările ei, rămâne uneori inexprimabilă în cuvinte, ci doar într-o tainică și persuasivă chemare. Într-o arzătoare nevoie de a reveni într-un punct anume, de a întâlni pe cineva alături de care ai trăit revelația veșniciei în fulgerarea clipei, într-un gest, chip sau în rotunjimea unei pietre. Curtea mamei Uța, din satul Corbii de Piatră, județul Argeș, este locul în care nu numai noi ne-am întors, după mai bine de 20 de ani, pentru a retrăi experiența acelei revelații, ci și toți cei care i-au călcat tărâmul în timp.
În curtea mamei Uța, Dumnezeu a frământat lutul și cerul, zidind din ele chipuri materiale, legende, o casă albastră, de poveste, și o ființă fragilă, curată și smerită, care a trăit cu simplitatea firească a țăranului conștient că este parte responsabilă în creație. Apoi, le-a înveșmântat pe toate în frumusețe nealterabilă, ca să rămână niciodată pe deplin pătrunse. Adică taină. Chemare continuă. Nevoie perpetuă de revenire și mărturisire, liberă, a frumuseții Lucrării Lui.
Casa albastră
În toamna anului trecut, pe o vreme neverosimil de caldă, când toată suflarea se pregătea să-L primească în colind pe Pruncul Iisus, am călcat din nou, după o lungă și chinuitoare îmboldire, curtea mamei Uța. Tărâm împietrit în frumusețea primordială a creației, în care toate cele ale lui țin sub papuc timpul. Totul, dar absolut totul, era ca în urmă cu peste două decenii când, împreună cu un confrate gazetar, intraserăm aici, nepregătiți și imaturi, direct în taină. Lipsea acum doar mama Uța, plecată să veșnicească în ceruri. Dar, ca orice țăran cumsecade, dereticase mai întâi prin curte, măturase prispa, legase câinele, lăsase poarta descuiată să-i intre colindătorii, să se bucure de frumusețe și duh, chiar să-și ia în trăiști fiecare după voie darurile lăsate acolo pentru ei de Domnul, încă de la începuturile lumii. Un petic de cer albastru curățit de nori se așezase peste pereții casei ei și o lumină ca un puf de gutuie îmbrăca totul în așteptare. Ca și când urma să se petreacă ceva nemaipomenit, ca și când urma ca tu să te întâlnești cu cineva foarte cunoscut și drag, pentru care bătuseși atâta cale ca să te îmbrățișezi cu el aici, în curtea mamei Uța.
În acest tărâm al vieții fără de început și fără de sfârșit în care, dacă pătrunzi pregătit, da, poți „mușca” din veșnicie ca dintr-o gutuie, lumea însăși se trăiește pe sine, se curăță, se despăcătoșește, se restaurează, se micșorează pentru a se face mare, se smerește pentru a se mântui.
„Pe mama o chema Maria Vlădescu”, ne spune Ana Giurcă, fiica mamei Uța. „Acum e plecată la Domnul. Avea 87 de ani. Casa are 130 de ani. În ea am venit eu pe lume, acolo am locuit până la 25 de ani și tot acolo am născut și eu. Niciodată, de când sunt, nu a picat un bolovan din curtea noastră de piatră. Doar capul uriașului din stâncă s-a așezat demult în iarba din curte. Despre acest uriaș nu am știut mult timp nimic. Era acolo sub jgheab, aproape de cascadă, dar nu știam de el. Acum se vede bine. Undeva, pe un perete de stâncă, mai apare un cap de reptilă și unul de câine. Prin anii copilăriei mele, în curtea noastră s-a turnat o scenă din filmul «Răpirea fecioarei», iar mai recent s-a filmat un documentar. Cei care revin mereu aici îi zic locului «Casa albastră» sau «Casa cu uriaș»”, ne spune femeia.
Comuniune totală
Acum, ca și la prima noastră vizită, am călcat cu sfială și cu grijă curtea bătrânei. Am privit muți de uimire cascada, uriașul ce doarme netulburat cu mâna sub cap în stâncă, făptură mitologică, plămădită în vremuri imemoriale sau, cine știe, poate chiar un uriaș adevărat înveșnicit și el acolo ca să ne vorbească nouă despre începuturi. Ne-am minunat de toate chipurile dăltuite de mâna Creatorului în piatră și puse în curtea mamei Uța ca să ne liniștească pe noi, oamenii, la vreme de îndoială și tristețe. Ca să ne bucure și să ne spele inimile de tăciunele grijilor, rătăcirilor, și să ne facă mai buni.
„Mama Uța trăia într-o comuniune totală cu locul ei. Ea s-a născut în această curte. Era una cu el. Trăia spațiul acesta, nu neapărat la nivel mental, ci pur și simplu. O femeie blândă și bună. Nu există om care să-i fi călcat în curte și să nu se fi atașat de ea. Îți intra în suflet fără să-ți dai seama. Când plecai de la ea, te apuca imediat dorul de a reveni. E o îndoită taină aici: mama Uța și locul. Cu siguranță, din același motiv a avut și o moarte cuvioasă, după cum mi-a povestit fiica dânsei. A plecat la ceruri pe 7 ianuarie, acum doi ani. Toată pravila și-o făcea la lumânare, la candelă. O găseam în pătuțul ei cu «Viețile sfinților», cartea de rugăciuni și cu «Ceaslovul» pe masă. Din ele citea mereu. Discutam odată cu ea despre impresia scurtării timpului. Mama Uța trăia în pasul ei, în lumea ei, în ceea ce ar trebui să trăim fiecare. Așa că am întrebat-o cum simte dânsa mersul lucrurilor, pentru că mi s-a părut cel mai bun măsurător al acestui timp. «Da, părinte, îmi zicea, acu’ e luni, acu’ e sâmbătă! Da, timpul trece mult mai repede ca atunci când eram tânără». Fiind vorba de o femeie singură, care nu avea nici măcar curent electric la vremea aceea, mi s-a părut edificatoare încredințarea ei. Trăia în Dumnezeu. Era normal acest lucru pentru ea. Avea o simplitate și o blândețe despre care nu se poate sintetiza. Era firescul traiului ei. E puțin ce știm despre mama Uța. Rămâne să completeze restul despre ea fiecare în inima lui”, ne spune părintele Ignatie Gorunescu, starețul Mănăstirii Corbii de Piatră, care adesea venea în gospodăria mamei Uța să guste și cuvioșia sa din nemurire.
La ceas de seară, am pornit spre casele noastre, fiecare purtând în inimă mulțumirea și bucuria colindătorului care a primit dintr-o mână nevăzută dulceața veșniciei prinsă în fulgerarea unei clipe, aici, la Corbii de Piatră, în curtea mamei Uța.
