L-am cunoscut pe părintele Victorin Coteţ cu câteva luni în urmă, la Spitalul „Providenţa“ din Iaşi. M-am făcut atunci mesagerul rudelor sale duhovniceşti din mănăstirea unde se nevoieşte, care-i trimiteau un pacheţel, semn al dragostei lor. Era într-o zi de vineri, la orele amiezii, iar părintele cugeta, în salon, la Pătimirile Domnului.
Refuzase orice îmbucătură, chiar dacă urma un tratament medicamentos, dintr-un motiv foarte „drept“, după cum s-a justificat: era zi de vineri. „Cum pot eu să mănânc fără să-mi pese, când Hristos e pironit pe cruce? Cum aş putea să-I fac eu una ca asta?“ Aşa a răspuns părintele Victorin dojenii prin care i se explica că pastilele nu trebuie luate pe nemâncate. Un răspuns care ruşinează pe cei cu puţină credinţă, care pune pe gânduri.
Aşa este părintele Victorin Coteţ de la Mănăstirea Sihăstria. Simplu, curat, demn şi cu multă credinţă. Anul acesta împlineşte 88 de ani. Vine dintr-o familie longevivă - părinţii săi, Vasile şi Elena, au trăit 92 de ani. S-a născut la Bosia, judeţul Iaşi.
Filele din viaţa Sfântului Eufrosin Bucătarul
L-am vizitat mai apoi pe părintele Victorin şi la mănăstire. Se miră că „ai venit să-i calci coteţul“ (aluzie la numele de familie) şi te întreabă dacă nu cumva ai nimerit acolo din greşeală. „Eu sunt Coteţ, mergeţi la Palat (n.r. - adică la stareţ, pe care îl cheamă tot Victorin), dânsul le ştie mai bine, eu sunt monah simplu“, spune în şagă părintele Victorin. Vioi, copilăros, îţi pune apoi în mână un album cu familia lui, pe care îl ţine sub pernă, ca pe cea mai de seamă comoară a bătrâneţilor. „Îi am aici, pe toţi, şi mă rog pentru ei. Oameni frumoşi, au ajuns departe, fac cinste familiei, nu ca mine, bătrân prăpădit“, se caină părintele Victorin.
Ca orice monah, şi părintele Victorin are o poveste specială, pe care o împărtăşeşte celor care doresc să o cunoască - povestea intrării în mănăstire. „Cum am intrat în mănăstire? Uite cum a fost: când am venit din evacuare, după ce s-a terminat războiul, am găsit pe acasă câteva file din viaţa Sfântului Eufrosin Bucătarul. Şi citindu-le, mi-am zis aşa, în sine, că după ce mă duc şi fac armata plec la mănăstire. Aveam 24 de ani când m-am liberat din armată. Au trecut doi ani, am început să lucrez, dar tot la mănăstire mă gândeam. I-am scris apoi unei verişoare, care e maică la Agapia, şi am întrebat-o cum e viaţa de mănăstire. Mi-a răspuns doar: «Vino şi vezi!»“, îşi aminteşte bătrânul monah.
Şi tânărul Vasile a plecat să vadă cum e viaţa de mănăstire. A mers întâi la Agapia, la maica Heruvima, verişoara sa, iar de acolo s-a dus direct la Sihla şi acolo i-a rămas inima. S-a reîntors totuşi acasă ca să pună nişte treburi la punct. În timpul acesta a întâlnit-o pe mama maicii Heruvima, care, uimindu-se că-l vede acasă, i-a spus hotărât: „Ce mai stai, frate Vasile? Pleacă acolo unde ţi-ai pus în gând“. Mai-nainte, preotul paroh îi spusese, aşa, la ceas de taină, mamei sale: „Ei, mătuşă Ileană, ia-ţi grija de Vasile!“ „Mamei i-a părut bine că am ales mănăstirea. Şi ea îşi dorise să îmbrăţişeze această viaţă, dar n-au lăsat-o părinţii... La scurt timp după vorba mătuşii şi după ce am primit binecuvântarea mamei, mi-am luat băgăjelul şi dus am fost“, povesteşte părintele Victorin. Dumnezeu i-a rânduit să înceapă cu ascultarea la trapeză, aşa cum citise în viaţa sfântului bucătar. La 30 de ani primea deja mantia călugăriei. S-a nevoit zece ani la Sihla, de unde a fost scos, prin Decretul din '59. După decret, a stat un timp în lume şi a lucrat în apropierea mănăstirilor nemţene, de care nu se putea despărţi. „Aveam colegi de muncă care mergeau la horă, se întâlneau cu câte o fată... Eu am dus şi atunci o viaţă ca în mănăstire. Aveam în faţa ochilor un gard, ştiam că nu pot trece de el. Când veneau ispitele tinereţii, imediat auzeam glasul conştiinţei: «Fii atent că eşti călugăr, tu ai alte obligaţii faţă de Dumnezeu». M-au chemat la Miliţie de două ori. Erau cu ochii pe mine, să vadă pe ce drum o iau. M-au întrebat de ce nu mă însor. Şi le-am zis că sunt bolnav, nu pot să mai nenorocesc un suflet pe lângă mine. A doua oară, când am văzut că mă sâcâie, le-am spus hotărât că mă voi întoarce în mănăstire“, îşi aminteşte părintele Victorin câte ceva din perioada aceea sumbră, cu multe privaţiuni pentru Biserică.
În Sihăstria vieţuieşte din '66. A trecut prin toate ascultările, a mers la muncile câmpului până acum, la bătrâneţe. „Eu şi alţi câţiva părinţi eram primii cosaşi. Coseam unu' într-un loc, altu' mai departe; aşa ne punea stareţul, la distanţă, ca să nu uităm de rugăciune“, povesteşte părintele.
Pe placul lui Dumnezeu
Actualul Arhiepiscop al Romanului, Înaltpreasfinţitul Eftimie, apreciind destoinicia părintelui Victorin, a vrut să-l ia cu dânsul, să-l facă preot. Monahul Victorin a răspuns atunci cu înţelepciune că de când a intrat în mănăstire nu şi-a dorit decât să fie pe placul lui Dumnezeu şi ca monah vrea să-L slujească până la moarte. „Spunea Preasfinţitul atunci: ce-i suta de ani. Şi uite că am ajuns să trăim aceste vremuri...“, îşi aminteşte părintele Victorin despre întâlnirea pe care a avut-o în tinereţe cu ierarhul de la Roman. I s-a propus în trei rânduri, în vederea hirotoniei, să urmeze cursuri seminariale, dar nimeni nu a făcut faţă statorniciei gândului său curat.
Acum îl găseşti în fiecare zi în bucătăria mănăstirii. Dă o mână de ajutor părinţilor care pregătesc bucatele de obşte. „Am curăţat vagoane de ceapă. Fac şi eu ce mai pot. Mi s-a spus că pot să ajut aici şi asta fac, ca să nu mă găsească moartea stând. În mănăstire eu am pus pe primul plan ascultarea. Am înţeles de la început că dacă fac ascultare fără cârtire, o să mă ajute mult Dumnezeu; ascultarea e viaţă, neascultarea e moarte“, spune părintele Victorin, pe care Dumnezeu îl răsplăteşte cu viaţă lungă pentru ascultarea sa. De altfel, se simte împăcat cu Dumnezeu şi vorbeşte cu seninătate de moarte, pe care o aşteaptă în fiecare zi. „Trebuie să-ţi fie frică întâi de păcat, apoi de moarte. Eu de acu', vorba părintelui stareţ, sunt cu ziua. Nu mai sunt cu anul. Am intrat în anii durerii, cum spune Cartea. Aşa stă scris în Sfânta Scriptură, că anii voştri şaptezeci, dacă va fi cu putere optzeci, iar ce este mai mult decât aceştia osteneală şi durere“, spune surâzând părintele.
Cele mai frumoase bucurii le-a trăit la slujbele Bisericii - la Sfânta Liturghie îndeosebi şi la privegheri. I-a plăcut mult să citească din Pateric, de unde a învăţat să fie cu pricepere şi cumpătare în toate.
„Am trecut prin toate cu Dumnezeu, iar când mi-a fost mai greu, am fugit la ajutorul duhovnicului. La început l-am avut duhovnic pe părintele Ioil Gheorghiu, apoi pe părintele Paisie Olaru. De părintele Paisie am fost apropiat, sfinţia sa m-a înţeles cel mai bine. Mă duceam şi noaptea la dânsul să mă mărturisesc, mergeam de fiecare dată când era nevoie“, povesteşte părintele Victorin. Un monah care a înţeles cât este de bine să trăieşti aproape de Dumnezeu...
