Valurile de migranţi români s-au scurs în tăcere peste graniţă, cu teama pentru ceea ce îi aştepta departe de casă, cu multe întrebări, dar şi cu speranţa unui viitor mai bun. Anii au trecut, cu autocare din ce în ce mai pline, curse tot mai dese şi, încetul cu încetul, ne-am obişnuit cu „România paralelă“. O Românie care priveşte cu dezamăgire spre casă.
Datele statistice arată că aproape două milioane de români lucrează, în momentul de faţă, în afara ţării, în timp ce estimările bazate pe alte surse (rapoarte ale departamentelor pentru imigraţie din Spania, Italia, Grecia, Germania etc.) apropie cifra de pragul de 3 milioane. Pe lângă românii care au părăsit locurile natale înainte de Revoluţie sau cei care au plecat imediat după căderea regimului comunist, „grosul“ migraţiei româneşti s-a pus în mişcare începând cu anul 2000, atingând pragul maxim odată cu intrarea ţării noastre în Uniunea Europeană şi eliminarea obligativităţii vizelor.
Pentru cei mai mulţi dintre românii care au făcut acest pas, munca în străinătate nu a reprezentat o „aventură“, o „provocare“ sau o „nouă experienţă“, ci o alegere determinată de imposibilitatea de a se mai descurca acasă. Fie că vorbim de tineri fără nici o perspectivă aici, fără un loc de muncă, fără casă, fără posibilitatea susţinerii unei familii, de bărbaţi rămaşi fără slujbele în care lucraseră ani buni în ţară, după ce lacătele privatizării s-au pus pe sute de fabrici, fie de femei ajunse la vârste respectabile, nevoite să plece departe de familie pentru a o ajuta să supravieţuiască, valurile de migranţi români s-au scurs în tăcere peste graniţă, cu teama pentru ceea ce îi aştepta departe de casă, cu multe întrebări, „oare o să mă descurc?“, „o să mă placă familia la care mă duc?“, „ce fac, dacă nu reuşesc?“, dar şi cu speranţa unui viitor mai bun.
„Vin cu drag şi plec întotdeauna cu un gust amar“
Anii s-au scurs, cu autocare din ce în ce mai pline şi curse tot mai dese. A început să se vorbească de miliarde de euro trimise anual în ţară, de vămi supraaglomerate de sărbători, s-a inventat neinspirata etichetă de „căpşunari“, am auzit de scandaluri diplomatice şi atacuri la adresa românilor, dar şi de comunităţi tot mai închegate. Încetul cu încetul, ne-am obişnuit cu „România paralelă“.
Nicoleta Borcea are 28 de ani, iar aproape jumătate i-a trăit în Spania, alături de soţ şi de cei doi copii, Andrei şi Adriana. Locuieşte în Ontigola, un orăşel aflat la circa 60 de kilometri de Madrid, într-o casă frumoasă dintr-o zonă rezidenţială. Soţul lucrează în domeniul construcţiilor şi, datorită seriozităţii şi faptului că a fost „omul bun la toate“, a devenit, în timp, mâna dreaptă a patronului. Nicoleta, la rândul ei, a lucrat în menaj, ca bonă, apoi în restaurant, pe care a ajuns să îl şi administreze. După 11 ani de viaţă în Spania, se simte împlinită din toate punctele de vedere. România nu mai înseamnă „acasă“, este doar locul în care se întoarce, din când în când, să-şi vadă familia şi puţinii prieteni pe care îi mai are aici. „Vin cu drag şi plec întotdeauna cu un gust amar. Dacă nu ar fi familia şi prietenii, vă spun drept că nu aş veni. Eu văd România în cele trei-patru săptămâni cât stau aici şi poate nu o văd bine. Dar urc într-un mijloc de transport, spun «bună ziua!», zâmbesc şi se uită ceilalţi la mine de parcă nu sunt în toate minţile. În trafic, la fel, se înjură, se claxonează, ţipă după tine; în magazine, rar întâlneşti o servire acceptabilă, la televizor, scandaluri toată ziua, iar dacă vrei să obţii ceva, greu te descurci fără pile. Văd că oamenii sunt dezamăgiţi şi sufocaţi de probleme. Atunci când trăieşti cu 300 de euro pe lună - iar multe produse de aici sunt mai scumpe decât în Spania, unde salariile sunt de trei-patru ori mai mari - n-ai cum să fii bucuros. Nu, categoric nu este o lume în care eu să mai vreau să îmi cresc copiii. Chiar dacă am avea aici banii pe care îi câştigăm acolo, nu ne-am întoarce, pentru că viaţa de acolo, cu tot ce înseamnă ea - casă, serviciu, şcoala copiilor, prieteni, timp liber - e mai bună ca la noi“, este concluzia Nicoletei.
„M-a convins definitiv că nu am nici o şansă aici“
Luciana Bostan are 31 de ani şi este tipul de tânăr român cu care ne place să ne lăudăm. Îi dedicăm, uneori, spaţii în presă, în care îi prezentăm povestea şi îi lăudăm performanţele, dar uităm, ca societate, să profităm de ceea ce ne poate oferi, tocmai când avem cea mai mare nevoie de acest lucru. A absolvit Facultatea de Bioinginerie Medicală în cadrul Universităţii „Grigore. T. Popa“ din Iaşi, a fost bursieră a Institutului Naţional de Ştiinţe Aplicate din Lyon, Franţa, unde a urmat şi cursuri de doctorat, iar în prezent desfăşoară o activitate de cercetare în cadrul Universităţii din Sheffield, Marea Britanie, în colaborare cu giganţi mondiali de genul companiei Philips. „La finalizarea studiilor de doctorat, mi-aş fi dorit să rămân şi să continui activitatea de cercetare la Iaşi, pentru că apropierea de familie şi de toţi cei dragi contează mult pentru mine. Din păcate, pe lângă salariul pe care l-aş fi primit aici şi din care cu mare greu aş fi reuşit să-mi acopăr strictul necesar, nu mai vorbesc de lucruri ce ţin de pretenţiile activităţii de cercetare, şi contractul pe care eram pregătită să-l semnez a tot întârziat. La un moment dat, mi s-a dat de înţeles că ar trebui să încep munca fără angajare, pentru că «se va rezolva şi acest aspect la un moment dat», ceea ce m-a convins definitiv că nu am nici o şansă aici, dacă vreau să fac performanţă“, spune Luciana.
La fel ca mulţi alţi tineri români cu rezultate de excepţie în domeniul în care activează, s-a orientat către locuri în care munca lor era apreciată la justa ei valoare. La scurt timp, a obţinut un contract cu o valoare de 40 de mii de lire sterline pe an la Universitatea din Sheffield, Departamentul de Ştiinţa şi Ingineria Materialelor. „E o altă lume. Pe lângă confortul financiar, care îţi permite să te concentrezi pe activitatea de cercetare, eşti tratat ca un partener, încurajat să creezi, să inovezi, să te perfecţionezi. În următoarea perioadă, eu trebuie să particip la o serie de congrese în Ţara Galilor, Spania şi Polonia, totul pe cheltuiala universităţii, pentru a prezenta rezultatele muncii mele şi, mai ales, pentru a-mi îmbunătăţi, la rândul meu, cunoştinţele“, explică Luciana.
Speră să se întoarcă în România pentru a lucra
Despre România, Luciana spune că va rămâne „mereu acasă“, că urmăreşte din când în când ce se mai întâmplă aici, că nu-i place ce vede sau citeşte şi că speră ca, într-o zi, să aibă posibilitatea să se întoarcă aici pentru a lucra. „Ştiu că se insistă pe faptul că «statul a investit în tine» şi că plecarea noastră reprezintă un soi de trădare a aşteptărilor. Dar nu numai că, de multe ori, nu poţi face o treabă de calitate în România cu mijloacele pe care le ai la îndemână, ci te chinui să supravieţuieşti. În loc să te concentrezi la cercetare, te gândeşti la ziua de mâine. Dacă mai adaugi corupţia, pilele, obtuzitatea, încremenirea în proiect ce caracterizează, în foarte multe cazuri, sistemul educaţional şi de cercetare românesc, efectiv nu poţi alege decât să mergi în alt loc, în care să fii tratat, nu neapărat bine sau foarte bine, dar măcar decent. Eu sper, totuşi, să am ocazia, cândva, să mă întorc într-o ţară care să-mi ofere acest lucru“, spune Luciana.
